Mi-a rămas aici fetița, eleva mea, artista mea. M-am focusat pe ea. Săptămânile acelea, un cor neobișnuit de mare de voci de prieteni și frați au pomenit-o și au sărbătorit fiecare zi dusă cu curaj până la capăt. Alexia, care se făcuse în joacă ea însăși raft-de-racle în ziua cu Vizita Sfinților, a supraviețuit celor trei zile critice de bombardare cu citostatice (zilelor în care alți copii, intoxicați sălbatic, programatic, devin gri, vomită și se tăvălesc în dureri, neputându-se hrăni din pricina stării de rău), ea neacuzând niciun disconfort. Sărea în pat și cerea banane, că moare de foame. Doamna D. s-a mirat. A treia zi a deconectat-o de la aparate și i-a dat drumul spre o încercare nouă, și au pornit în călătoria de vindecare de peste mări și țări. Mi-a scris, într-o explozie de entuziasm: „Sunt wireless, doamna!”. Pare banal? Dacă ai fost acolo, să vezi alternativa, nu.
Trebuie să învățăm să valorizăm pacea. Pacea este ea însăși o minune strivitoare. Bucuria este o minune. Erau primele minuni.
Comisia de sfinți trecuți și ei, în vremea lor, prin spitale și suferințe, și mai ales prin prigoane, lagăre și închisori, s-a montat din prima clipă să schimbe ceva. S-a întrunit ascuns și a conlucrat smerit, în așa fel încât nimeni n-a mai putut să știe cine anume l-a preluat pe brațele sale acest copil. S-au regăsit cu sete într-Unul-Hristos și au izvorât fiecare capilarul său de viață înspre ea. Au început prin a aduna balaurele cancerului ce eclozase inițial în trup și a-l lega într-un singur vierme încordat și agresiv. Ajunsă la o clinică de renume undeva în lume, medicii au fost surprinși că în doar trei zile de tratament la institutul nostru s-a putut petrece așa ceva. Rana rămăsese zăgăzuită într-un singur ochi. De obicei alunecă și-n celălalt, provoacă pierderea vederii cu totul, apoi sare pragul în creier și ucide.
Pruncul acesta a fost hotărât de ceata de medici să mucenicească scoaterea ochiului putred grabnic, în câteva ore, tocmai de ziua sa de naștere. Torturile ei au fost injecțiile cu anestezic.
Era ziua în care o seamă de iubiți ai mei sărbătoreau hram cu lumină la Essex, era aniversarea nașterii în cer a Cuviosului Sofronie, vindecător de cancer consacrat în literatura miracolelor. Loc unde fetiței noastre i s-a pomenit durerea și de unde Părintele sfânt probabil că s-a scuzat că a lipsit un ceas-două. De asemenea, ziua aceea de 11 iulie era aniversarea de o lună de la praznicul din Simferopol. Cel mai popular medic de ochi al lumii, care a dat medicinei cele mai puternice tratate de chirurgie, care și-a pierdut el însuși vederea operând pe zeci de mii alții și care, la sfârșitul vieții, doar pe pipăite, vindeca prin atingere, prin mângâierea palmei rugăciunii sale, doctorul Voino-Iasenețki, Arhiepiscopul Luca al Crimeei, se serbase pe 11 iunie. Și a fost nelipsit din salon.
A fost o vară cu luptă grea, eu însămi am crezut că minunata fetiță e pețită insistent la Cer. După ce a pierdut ochișorul, nu-și revenea, nu se mai vindeca, nu mai aveam decât vești cutremurătoare, toate legate de ce număr de case trebuie să vinzi în țara asta ca să cumperi o lună de ședere în plus într-o clinică în alt stat.
Iubiții mei din cetate și chiar din alte hotare îndepărtate s-au strâns atunci pe voci în simfonii de acatiste, la ore hotărâte, către un evantai de sfinți convocați. Au fost chemați în ajutor Maica Domnului și Hristos, Sfinții Nicolae, Nectarie, Luca, Sofronie, Gheorghe, Alexie, Pantelimon, Efrem cel Nou, Ioan Rusul, Doctorii-fără-de-arginți, Martirii-moderni. Fiecare cu paza sa, cu arma sa. Cu sulița, ierburile tămăduitoare sau bisturiul, au curățat pașii de balaure din potecile trupului copilei.
Și totuși, de Praznicul Nașterii Fecioarei am primit un cadou grozav. O veste neașteptată. Medicii din Austria au reușit să izoleze și să alunge partea atacată de cancer și au declarat-o pe fetiță, după toată bătălia ce părea pierdută, vindecată incredibil, victorioasă cu totul. Au făcut o mulțime de analize și s-au uimit că sporii bolii nu au fost suflați nicăieri în trup. Nici urmă, nici în mădularele, nici în oasele ei, nicăieri. În mod normal, nu scăpa. Au scris, drept comentariu, pe fiecare pagină din istoricul evoluției ei medicale: „...Atipic. Atipic”. O trimit acasă! Merge! Vede! Trăiește! O vom primi între noi la școală din prima zi!
Pentru bucuria și recunoștința trăite nu am acum decât priviri de lăsat în jos. După ascuțită vederea plecării lui Ionuț, credeam că o pierd și pe ea. M-am îngrijorat și m-am zbuciumat luni de zile din necredință. Sunt artist, pictez doar în tăcere, ar fi trebuit să-mi dau seama că trebuie să faci liniște când Dumnezeu lucrează!
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada