Să ne înțelegem, ce preda tovarășul de mate NU se afla în aceeași formă sau la rând în manual, uneori nu era deloc, că ar fi fost ușor.
Mama găsea tema de efectuat, exercițiile cu cele patru operații cu numere mai mici sau mai mari scrise în diferite baze, și nu înțelegea imediat ce notații vede. Eu îi explicam copilărește principiul: imaginează-ți o lume în care cifrele se termină la doi sau la trei, nu mai sunt altele, și trebuie să creăm logic numere mari din două, trei, patru, cinci cifre doar cu ele, ca să numărăm mai departe, cum facem în baza zece când terminăm cifrele 0-9, dar putem număra până la două mii paișpe. Înțelegea, dar nu reușea să efectueze calculele, pentru că n-a prins ideea transformărilor automate. Că n-a fost la oră. Cu gura îl ocăra pe prof și pofta lui de înavuțire pe care o știa toată lumea, și cu pumnul, de neputință, îmi dădea peste cap. În baza doi am înțeles imediat să operez, lecția asta se găsea la final de manual la categoria opțional – curriculum extins. El a predat-o în prima zi, ziua cu rigla din palmă, și de la a doua întâlnire ajunsesem la baza cinci, opt și douăzeci. De făcut împărțiri cu ele.
Numărul celor cu patru pe linie s-a strâns încet în jurul gâtului meu ca un ștreang și începea să mă sugrume. Acasă, cei cu zece ne erau alt motiv de ceartă și bătaie, cred că vă e cunoscută tuturor întrebarea părintească: „Da’ al lui cutare cât a luat? Zece? America mă-tii! Da’ al lui cutare CUM POATE??? Eu de asta muncesc, nu mănânc și îți dau ție, putoare?!”. Și dă-i, în general în cap, să intre și la al tău, dacă celălalt poate. Sau, mă rog, cutare portofel poate.
Dacă profesoara de română era delicată și scundă, nu întrecea pe niciun elev al ei din clasa a cincea în înălțime, tovarășul de mate era un colos masiv, pe care îl percepeam ca având doi metri. Nu îmi era frică de el, îmi era greață de el.
O ușoară frică îmi era de domnișoara de română cea mignonă, dar o frică interesantă, fabuloasă, motivațională, precum frica de a cădea din grațiile lui Dumnezeu. De ea îi era frică autentică fiecărui elev, starea fusese indusă de părinți din clasa a doua. Mai puțin mie, care, scanând-o într-o bună zi tâmp, am văzut îngerul tulburând apele pe chipul ei ca la Vitezda, m-am îndrăgostit simplu de ea și am comutat interesul pentru olimpiade pe materia ei.
Tipul nu lovea, nu te atingea, dar te tortura până la zvârcolire. Ți se adresa cu eleva Zaharia, elevul Câmpan. Adevărul e că în școală noi am aflat că avem prenume abia într-a șasea, în iarnă, după Revoluție, când tovarășele au devenit fiecare doamna, iar Opincaru din banca trei s-a transformat în Oana, și Bilaus din fața catedrei în Bogdan. Proful de mate nu a schimbat însă strategia numelor. Chiar și cea care îi aducea maxima mulțumire pe chip când rezolva la tablă cu viteză totul, impecabil ca un computer, ca să scape de privirea lui și să fugă rapid în banca ei, și aceea se numea invariabil eleva Ilade.
Senzația de greață venea visceral de cum intra. Era uriaș, și înalt, și ușor supraponderal, în general intra transpirat și se tampona în permanență pe față cu o batistă. Pentru că îi era foarte cald, nu se îngrămădea în catedra aia prea micuță pentru el, își plasa scaunul înspre mijloc la tablă, își desfăcea picioarele și se lăsa relaxat pe spătar ca la cinema, desfătându-se cu cifrele pe care le scrisese pe tablă, spre rezolvare, vreunui pui amărât. Sau se scălda în adrenalina negativă a amărâtului. Apropierea fizică extremă îți invada spațiul vital și îți strâmtora mintea, greșeai mai des la tablă decât în bancă.
Spre final de gimnaziu nu mai invita la tablă pui anemici de Gostat, așchilopați și scheletici ca mine, și nici băieți. Noi rezolvam în caiet. Se lăsa pe spate din ce în ce mai mult, chema vreo genială rezolvitoare de probleme din echipa pe care o pregătea, o fată frumoasă și deșteaptă care umplea tabla explicând mai amplu ceea ce face decât a făcut-o el vreodată, iar el rânjea tâmp de satisfacție intelectuală, respirând din ce în ce mai șuierător, pentru că i se lipeau nările dintr-un motiv obscur și trăgea aer în el din ce în ce mai greu. Greața noastră se accentua pentru că, în afară de acest unic sunet care se auzea însoțind scârțâitul cretei, elibera un miros detestabil nedefinit, care nu era nici pe departe de transpirație de tractorist, chiar dacă îi era evident foarte cald. Copiii din noi nu-i identificau sensul și sursa, dar ne băga creierul în alertă irațional și îi doream dispariția pur și simplu. Eleva lua mereu un zece meritat, și se întorcea înapoi stresată și scârbită, în timp ce mârâia „îmi vine să-l omor”. Pentru notă ne bucuram noi în locul ei.
Odată a propus o problemă incredibil de interesantă, am urmărit-o. A rezolvat-o și a șters tabla. Jumătatea cu patru nu am înțeles nimic din rezolvarea lui, dar vedeam în spațiu datele, m-aș fi luat la luptă cu ele, numai că îmi trebuia un hint, ceva. Măgduța, o nepoată a ministrului Bobu de pe atunci, un copil de o inteligență și forță rară, a avut tupeu, a ridicat mâna și i-a propus profesorului să-i rezolve problema prin altă metodă. Nu avea ce să pățească, copilul acesta trecuse de două ori prin moarte.
Înainte de Revoluție a fost unicul supraviețuitor al unui accident rutier, de izbire frontală a două automobile la mare viteză, urmată de un incendiu care l-a cuprins și pe al treilea care a intrat în ele. Au murit arși toți, mai puțin copilul nelegat cu centura, care a spart cu capul parbrizul și a zburat cu boltă în aer și a aterizat la 30 de metri distanță pe carosabil, singurul pe care nu l-au cuprins flăcările. A avut coloana fracturată în mai multe locuri și craniul spart, dar măduva nesecționată. Medicii țării au făcut minuni, era rudă de șef de trib, așa că Măgduța cea scumpă și pistruiată, după ce a stat câteva luni în ghips ca o mumie, a revenit la ore și până în ultima zi de școală a stat încadrată de niște fiare care îi țineau gâtul, fruntea și spatele, ca un rucsac fixat peste tot de ea în curele de piele. Exact precum Forrest Gump, dar de sus până jos. Își permitea să plângă doar noaptea de durere, ziua la școală suporta ca un martir. Pe mine mă lua leșinul doar privind-o. Gurile rele comentaseră accidentul ca fiind urmarea unui blestem al unui năpăstuit, unde moartea a ocolit miraculos copilul pentru curăția lui. După Revoluție a suferit o altfel de moarte, fiind de vină în fața tuturor peste noapte pentru rudenia cu fostul consilier și pentru numele cu rezonanță pe care îl purta. Noroc că în grupul nostru era iubită pentru carisma și sinceritatea ei. Și pentru pistrui. Și pentru idei la mate.
Profesorul a cerut feed-back după acea problemă explicată, cum făcea de obicei pentru a justifica un test fulger. Ați înțeles? Mâinile echipei sale erau toate sus, mie îmi tremura să o ridic, dar nu eram sigură că mă pot ține de cuvânt. Măgduța a insistat și a explicat din bancă, aproape fără să primească aprobare, doar că nu s-a putut abține, cum i s-a revelat un alt mod de a apuca problema. A fost foarte plastică, ocolind algebra și propunând un demers ludic, moment în care am primit hint-ul de care am avut nevoie. Practic am înțeles ce aveam de făcut de la Măgduța.
Când am auzit „acum scoateți o foaie de hârtie” nu am mai leșinat. A pus pe tablă un text asemănător, cu alte date numerice. Echipa de zece a luat zecele, eu și Măgduța am luat șapte, deși am ajuns la același rezultat cu ceilalți, iar cei care n-au putut scrie niciun rând au luat doi. Tipul a mormăit ceva de genul, „Bobu și Răvnic, păcat de voi, că aveți părinți încăpățânați și proști”. Am luat-o ca pe o formă de admirație, am fost mândră de mine că am părinți proști.
Dar ce nu înțelegeam e că începuse pogromul. A fost ultimul meu șapte. Maică-mea a strâmbat din nas la el cu scârbă: cum, ea muncește la uzină ca să fiu de șapte? Astea-s note? Al lui Lavric cum poate? A lui Rușcior cum poate?
Din acel moment, nimeni din echipa de patru nu a mai luat mai mult de-atât, de fapt patru luai dacă erai bun. Am rămas corijenți pe primul trimestru. Toți care nu făceam „pregătire”, inclusiv fosta comandantă de detașament, care era sclipitoare și olimpică la toate, mai puțin că nu fusese selecționată la mate nici la faza pe clasă.
Mama bodogănea și făcea cu mine ce putea din manual, transpirând cu palma pe rigla aia. Când o vedeam expusă în raft prin librării îi uitasem rostul, eram convinsă că se vinde ca instrument de făcut oameni. Altfel de ce ar fi fost de toate dimensiunile, și din plastic, și din lemn, și din aluminiu, după purtarea copilului?
Vă mărturisesc că nicio clipă, dar nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că NU sunt de vină pentru toate astea. Am făcut mentorat cu mine însămi, îmi eram propriul psiholog cum ar veni, vorbeam tare de una singură ca să mă țin de marginile realității, îmi scindasem personalitatea în două, mergeam clătinându-mă pe drum spre casă, pe când mă dedublam voit ca să mă întreb unde am greșit, ce ar fi de făcut, cum să ne ascundem azi de părinți amândouă și să mă conving că totul e din cauză că sunt extrem de proastă. Dumnezeu devenise rău, foarte rău, îl învinuiam că nu mi-a dat aceeași cantitate de creier precum Cameliei sau Cătălinei, Irinei, Ceciliei sau Iulianei, pe care le iubeam din tot sufletul meu, dar nu înțelegeam cum de pune ăla o întrebare și ele sunt instant cu mâna sus.
Nu am vorbit cu nimeni, dar mi-am făcut cu sinceritate datoria, umilindu-mă și transmițând mamei la un moment dat că sunt atât de idioată, încât va trebui să fiu dată la meditații, cu oricine, doar să înțeleg și eu ceva. Îți dau meditații peste cap cât cuprinde! Pune mâna și gândește!
Ne-a lăsat corijenți și pe al doilea trimestru în clasa a opta. În alți ani nu lăsase decât elevi foarte slabi. Era efectiv disperat să termine vila aia. Trebuia să am cel puțin media șapte într-al treilea ca să pot îndrăzni să mă înscriu și să dau la liceu. Aș fi făcut artă, dacă aș fi putut. Dar eu simțeam un ștreang în jurul gâtului; era nevăzut, dar abia mai vorbeam de el. Am devenit încordată, adormeam doar cu pumnii strânși. Și acum sunt cu pumnii strânși, nu mă pot liniști când închid ochii, am corpul în alertă.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!