Prima reacție a primei mele zile a fost că am leșinat. Prima reacție a Părintelui din biserica de peste gard, când i-a vizitat în prima zi, a fost că a leșinat. Și nu s-a mai dus. Copiii întâlniți de mine au zis că nu l-au văzut niciodată, pentru că îi este rău. Mamele au spus cu înțelegere că puii se întâlnesc cu domnia sa numai când ies de la frigider. Mai devreme, cât sunt calzi, e imposibil, e prea multă cruzime doar să-i privești.
Trebuie să depășim starea leșinului. Suntem o societate care a leșinat și nu se mai uită, să nu dea ochii peste cap din nou. Trebuie trecut pas înspre ziua a doua, nu să refuzăm experiența. Ținută de mâini de întemnițații martiri din cutiile mele, a doua zi mi-a fost mai ușor, pentru că am cerut putere de la ei. Din copilărie sufăr de răul produs la vederea vărsării sângelui și de un tip de spasmofilie psihică și știu ce vorbesc. Leșin ușor. Și la cinema. Merg rar la filme din acest motiv și la multe scene țin ochii în jos.
A doua zi, când am intrat, mi-am certat ochii să vadă. Da, să vadă prunci vii întemnițați între gratiile propriilor oase. Da, să vadă prunci țintuiți precum pușcăriașii pe vremuri, legați de ghiuleaua de fier, imobilizați de greutatea tumorii rotunde care le crescuse în afara trupului încă o dată cât ei. Da, să vadă și să mângâie cu admirație cărările răsîmpletite pe același creștet, cusăturile dure în forma cosițelor, dar pe capete chele, urmele late și adânci ale intervențiilor, să vadă locul de unde un mădular, un braț, un picior a fost șters. Ei ți le arată, ți le vâră în ochiul tău înveninat ani buni de leșinul permanent. Trebuie să mimezi admirația, pentru că ei se mândresc cu rănile lor, ți le arată ca pe bijuterii. Primul lucru când pășeam într-un salon era întrebarea cu voce sfârșită: vrei să-ți arăt bubițele mele? Te izbea nu chinul din întrebare, ci... firescul. Demnitatea. Valoarea din glas. Își dezveleau cele mai intime locuri, scoteau pătura ‒ și bubița era eliptică, pentru că toată jumătatea de trup, care trebuia să fie sub cearșaf, lipsea.
Oameni buni, nu mai leșinați. Folosiți-vă. Credeți-mă, am fost acolo. Nu ei au nevoie de voi.
Puteți încerca strategia făcutului de schimb. Troc. Simplu. Doar pretindeți că dați ceva și că ați vrea ceva în loc, așa, de suvenir. Veți primi un lucru minuscul. De exemplu, poți da o banană pe o bucată de fașă veche. Seamănă izbitor cu pătrățelele de pansament pe care le aruncăm cu disperare acolo unde nu doare nimic, unde durerea e deja mântuită, cele care se împart la racle, la hramuri. Sunt identice! Mă auziți?? Păstrați-o și veți observa repede că epifania funcționează. Eu am fost într-o zi să duc mere, altă dată cărticele (cu numărul de mobil al Sfântului Nectarie), că era penurie acolo. L-am primit la schimb pe Ionuț. Ionuț e al meu de atunci. L-am prins și în timpul urcatului său pe Scări, în ultimele lui ieșiri în arenă. Se moare foarte greu, frați ai mei... Oricât de mare ar fi omulețul, nu contează că e în clasa a 8-a... în martiriu face o regresie totală în copilărie, aproape intrauterină: strigă „mami” cât poate, cu voce de bebe. Dacă ești mamă, ca mine, te sfâșie lungimea aia de undă a sunetului, îți distruge neuronii. E setat să comunice deznădejdea totală a vieții fără scăpare și, dacă răspunzi la cod, ești terminată.
Boala îl reduce doar la oasele, pielea și împăienjenirea de vene negre de morfină. Moartea îl mistuie cu putreziciunea ei de la margini înspre mijlocul sistemului lui nervos. Are capul uriaș, lipsit de păr, ochii epuizați de trecere, mai respiră doar pieptul cu o branulă înfiptă undeva în inimă. Pentru ultimele doze. Când a început să țipe iubitul meu Ionuț, picioarele lui ucise primele au început să sloboadă din contracțiile plânsului puroiul. Și, în situația asta, pătimitorii închisorilor moderne încă mai au demnitate. A strigat. cu ultimele puteri: „Mami, trebuie să rămânem singuri, vreau să țip...”. Nu m-a dat afară cum ar fi trebuit, a avut delicatețea să emită o scuză! El, copil muribund...
Am plecat urlând din ochi după iertare. Părinții, palizi de anii de nesomn, au scos ibricul lor nelipsit la toate întâlnirile noastre și au început a-i picta gălbui tălpițele în descompunere cu... ceai de mușețel!!! Rămasă într-o transă veche, mama repeta „...să știți, florile astea sunt ceva extraordinar. Dumnezeu a pus în plantele medicinale tot ce trebuie pentru orice boală. Am citit că mușețelul le are pe toate. Nu ne lăsăm cu ele, culegem și fierbem tot timpul. O să-l facă bine pe Ionuț”. Doamna D. aștepta după ușa dată la perete de mine cu seringa încărcată negru și cu bărbia tremurând. E cam gata Ionuț al dumitale, mi-a zis. Cât? Zile, ore, poate. Țipetele lui din gură de șarpe uriaș m-au condus tot culoarul, se auzeau și de afară, se auzeau și din stația de mașină. Țipătul de copil mare redus la greutatea și vocea unui bebe...
E prima oară când neputința mea a slobozit un soi spontan de hulă. Urlam în curte, singură, ținându-mă de urechi: „Doamne, de ce continui asta?!... Oprește-te, e suficient!!!”. Am ieșit orbită în stradă și am observat de-abia la șosea că am în picioare saboții albaștri de pungă pe mine nescoși la ieșire. Am alergat în curtea bisericii maramureșene de după gardul spitalului, pentru că am văzut, printre ceața lacrimilor, un număr de înmatriculare BOR și am întrezărit o materializare a speranței în automobilul ăla. Copilul ăsta trebuia slobozit. În moarte, în viață, oriunde, dar pe alt etaj, că nu mai putea.
Era posibil ca un preot al confesiunii mele să fie acolo! Și era! La un botez!!! Luxos, cu corsete, prăjituri, cameramani mulți, copii sufocați de dantele și mătăsuri care-i înăbușeau, cu rochii călcând în ele, cu mame în minijupe-bentiță. Mașini multe, sclipitoare. Oameni fericiți, care aveau de toate. Nu știți cum am așteptat să se termine botezul acela. Și felicitările lungi, de la final. Am stat cuminte, crezând că ăsta trebuie să fie darul Sfântului Pantelimon, care se prăznuia în sâmbăta aceea. Încă plângeam când a ieșit ultimul om de la slujbă, și m-am aplecat până la pământ înaintea Părintelui, cu recunoștință pur și simplu că e acolo; mi se părea că restul e deja rezolvat, trebuie doar să-i spun. L-am rugat, în caz că mai are ceva în Potir de la băiețelul botezat... i-am spus repede, concentrat, tot ce v-am scris mai înainte.
Lumea mea s-a cam întors cu susul în jos. Părintele din confesiunea mea a zis că nu poate, că nu e treaba lui, că are alt program, că a confirmat la petrecere, că spitalul trebuie să aibă un angajat, să mă duc la director și să-l sune pe acela acasă. Oamenii erau focusați pe ce urma, anume restaurantul de după botez, se organiza plecarea și eu urlam la Părintele, ilicit implorându-l în numele Sfântului Pantelimon să-mi împărtășească un pui pe moarte. Da’ ce, e copilul tău? întrebă liniștit, ca și cum discuta cu un pacient schizofrenic aflat în delir. De parcă spitalul acela ar fi fost o stafie, de parcă nu știa de el și de parcă nu era ceva firesc o moarte pe zi acolo.
Nu, nu e copilul meu, dar care e sensul unei asemenea întrebări când cineva e pe patul de moarte?!! Ultimele clipe dinaintea morții nu se pot reprograma, chiar nu aveam ce să fac!!! Ceream o ultimă împărtășanie pentru un martiriu îndelungat, de ani. Însă damele cu fuste-bentiță au umplut mașinile de diamant și trebuia, probabil, să fie însoțite și de sfinția sa la agapă. Așa că Părintele se grăbea. I-am spus că are de străbătut doar zece metri, că Ionuț e la parter, că nu are de urcat nicio scară. Mi-a întors spatele nu cu milă, nu cu jenă, ci cu un surâs bizar, ca să formulez delicat. El nu intră acolo.
Am rămas blocată. Lumea s-a dus să danseze. S-au schimbat multe în sistemul meu. În înțelegerea mea, în ceea ce pot traduce din ce nu mi se explică în cuvinte.
Începând din acel moment, am înțeles dorul abstract al călugărilor, retragerea lor pentru tentația de a-L cuprinde, nerăbdarea de a-I sta în brațe și azi, și mâine. Am văzut asta clar nu întâlnindu-i pe ei, ci exact trecând în drum spre casă pe lângă vitrinele cu straiele care te dezbracă, cu nestematele care te orbesc, cu ecranele unde unii se străduiesc să te amuze și-ți dictează cu alt cor de râsete până și unde trebuie să râzi tu. Treceam în lungul drum înapoi și realizam că, peste tot unde se agață privirea noastră în oraș, toate petele de culoare sunt constituite nu de... flori, ci de tarabe, și toate aceste tarabe, cu vitrină sau nu, sunt o batjocură la adresa vieții.
Am înțeles dorirea maicilor de a îmbrăca strai negru și a-și feri fața de trecători, ca să nu le prinzi în urma unui furt glorios. După ce L-au răpit înăuntrul lor pe Hristos.
Mi-a rămas o singură nedumerire: cum se poate, Doamne, ca în același trup cu Tine să mai încapă atât de usturătoare și boala?
Scrisoarea parfumată
Să nu vă imaginați că episodul din sâmbăta Sfântului Pantelimon m-ar fi zdruncinat vreun pic în încrederea față de sistem. Ah, nicio șansă, am avut norocul să întâlnesc și să cunosc, sălășluindu-le foarte aproape, câteva zeci de preoți până acum și, pur și simplu, firești fiind, fără să depună vreun efort special să mă încredințeze, nu știu pe niciunul care să fi făcut alegerea din povestea de mai înainte. Oricare dintre ei ar fi anulat orice și s-ar fi costumat și îmbarcat astronaut ca să împărtășească un suflet aflat pe moarte pe Lună.
Întâmplarea nu m-a contorsionat în sine, în schimb mi-a creat un enorm complex. Tot drumul de întoarcere, apoi zile și săptămâni după necomunicarea aceea, am biciuit cu privirile vitrinele seci ale orașului, căutând în frustranta, perpetua și simbolica lor reflexie să deslușesc ce anume din fizicul meu mă diferențiază de o femeie nebună care cere atenție în curtea unui spital făcând, patetică, circ. Și am descoperit: niciuna. Până la acest răspuns n-am putut pricepe de ce nu m-a crezut.
Proaspăt cuceritorii gândului meu, copiii din spital s-au subțiat unul câte unul, unii s-au stins, munciți în carierele de suprafață ale cetății. Mi-a rămas pregnant nevoia de ei, apăsătoare precum cea dintr-o scrisoare de dragoste. Ceea ce le șopteam la răstimpuri aș putea copia oricând firesc în răvașul către omul ales, către cel în al cărui chip L-am văzut jucând v-ați ascunselea cu mine pe Hristos. Să știți că cea mai succintă scrisoare de dragoste se aplică tuturor felurilor de iubiri; v-o împărtășesc, să vă ușurez căutările, deja am găsit formula! Sună așa:
Am reușit să identific care anume e specia de Dor, suferința de a nu te avea aici și lângă mine. E exact setea aceea din cărți, din psalmi și prorociri, pe care-o descriu atâția! Știu că va veni acea zi în care voi putea scoate de sub haină cutia cu acuarele în care, printre toate aparițiile vii descoperite în acest deșert, te păstrez și pe tine, deopotrivă și secret admirându-vă pe toți! Ziua ploii de Dumnezeu-întreg peste noi! Ziua satisfacției Lui că ne amestecă! La care ploaie nemaivăzută ne vom putea ieși din granițele recipientului nostru precum vopselurile. Mă voi putea vărsa înspre tine și amândoi împreună în cel de lângă noi fără să-i aducem niciun prejudiciu. Să știi că de curcubeul acesta vorbea Noe!
Voi fi cu tine creând nuanțe nemaiîntâlnite. Știu că timpul trece repede și că ziua aceea e aproape. Și totuși, pot defini acum ce e dorul pământesc: e așteptarea momentului în care o să am voie, șuvoi, să te ating, e tocmai agitația aceasta copilărească: plâng, îmi frâng mâinile, bat din picioare, pentru că pur și simplu nu mai am răbdare.
Mă întreb adesea dacă Ionuț se gândește la mine. Am o speranță. Ne-am văzut de trei ori, și totuși, chiar de la a doua întrevedere, din ziua aceea ploioasă când am intrat în salon udă complet, lăsând din haine ditamai balta, de s-a speriat mamă-sa (atunci când n-am putut amâna vizita pentru că tata se urcase cu o zi înainte pe o scară uriașă în livadă, 500 de kilometri spre nord de aici, ca să-i coboare copilului o creangă cu cireșe-ciorchine, pârguită, să se facă bine cu fructe nestropite, care alungă cancerul după părerea lui), chiar dacă îl priveam și nu-i citeam pupilele din ochii dați peste cap de durere, a țârâit sfârșit și cu voce de greiere: Cosmina... Ei te țin minte, frați ai mei! Te țin minte! Noi suntem cei care avem nevoie de atenția lor.
Am o rugăminte. La toți cunoscuții care de fapt nu mă cunosc. Nu-mi mai trimiteți pe rețele de internet, știindu-mă empatică, vești cu oameni pe moarte ca să dau like. Că le șterg, în pofida blestemelor de avertisment cu care sunt presărate. Nu vă mai amăgiți că ați făcut ceva pentru ei tolăniți în jilț, mișcând un deget și producând o clipă un click. Ieșiți din click, oameni buni. E o păcăleală perfidă, inventată pentru voi, cu dedicație... NU se adună bani! E o minciună, nimeni nu le dă acestor sacrificați 32 de cenți pentru un like, nimeni nu le dă 50 pentru un share, investiția de energie este numai și numai ca voi să vă îndreptățiți înaintea conștiinței voastre că ați făcut milostenie.
Treziți-vă din leșinul colectiv și citiți palma pe care v-o dă cuvântul share în traducere! Share înseamnă să împarți sau să împărtășești, nu înseamnă click, lene rece, moartea inimii. Împărtășirea cu ei presupune întâlnire, schimb de priviri, se face coborând din bloc. Intrând în arenă la ei. Se face îndurând vederea locului de unde le lipsesc brațele. Ducând câteva fructe în dar la un sfârșit de săptămână, precum acela în care se serbează cu tort în Rai unul care și-ar împărți tortul cu ei, cum a fost atunci cu Sfântul Pantelimon.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada