Am de ales

„În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți...” (Ioan 16:33)

Adică vom avea oricum, nu se poate altfel, nu este altă cale, nu există două variante, una fără, alta cu... Acest „oricum” care se subînțelege m-a preocupat, și uneori i-am simțit strivirea, ani de zile, zi după zi... Nu mi se părea drept că nu avem de ales. Dar, într-o altă zi − nu mai știu exact când, totuși, cred că la timp −, am auzit asta: „Povara vieții, acceptată cu umilință sau purtată cu blestem, îți proiectează în veșnicie un grumaz de zimbru sau o cocoașă de cămilă” (Mitropolitul Bartolomeu Anania).

Da, de acum am de ales, și știu precis că nu vreau cocoașa de cămilă. „Nu vreau cocoașa!”, voi spune în fiecare zi. Deși firea mea spre ea tinde, știu ce am de făcut. Să-i spun „nu” cocoașei − iar dacă viața oricum e o luptă, aceasta să fie lupta! Nu cred că voi ajunge la grumazul de zimbru, dar măcar să spun „nu” cocoașei.

Cu acest gând mă trezesc zilnic. Diminețile sunt senine, pline de energie, fie că m-am odihnit bine, fie că nu, și pline de priorități. Trebuie doar să aleg cu ce să încep. Însă nu toate diminețile sunt atât de lungi precum aș vrea, și nici atât de rodnice precum sper. Am de ales cât de devreme să-mi încep ziua. Ultimii 21 de ani mi-au fost și sunt cu nopți bebelușești... Dar dacă nu reușesc să mușc cât mai tare din buza dimineții, trăgând de mine să mă ridic din pat la ore cât mai matinale, valul zilei mă va lua pe sus și... nu știu ce se va mai alege de agenda mea! În orele acestea, când toată lumea doarme, îmi e nădejdea pentru cele mai importante treburi.

Masa mea de lucru e așezată spre răsărit − dar răsăritul e un moment târziu în programul meu, cel puțin în iarnă. Răsăritul, cu toată splendoarea lui, mereu altfel, e totuși ca o amenințare pentru mine. Amenințarea liniștii mele. Din acest punct, se vor trezi rând pe rând cei ai casei și va începe avalanșa. Cât am făcut pânʼ la răsărit, atât mi-a fost pe ziua de azi, restul e tumult. Și în tumultul acesta îmi voi aminti că nu vreau cocoașa... E ușor să te crezi cu un grumaz de zimbru când îți faci treburile în liniște, nestingherit, neîntrerupt, conform planului... dar ia să vedem de-acum și pânʼ la asfințit cât voi reuși să zic „nu” cocoașei!

Aș vrea să apuc zilele în care, de la răsărit și pânʼ la asfințit, să fie ca înainte de răsărit... liniște și roade. Pentru acele zile ar trebui un spate drept. Pentru a mai putea privi răsăritul în față.

Simona Andrușcă