Despre cum am perceput cartea „Organizatorii de vieți” sau cum am învățat să-mi văd lungul nasului

Nu apuc de multe ori să dau atenție nenumăratelor mesaje și fotografii cu care intru tangențial în contact zilnic. Le filtrez în funcție de mai multe criterii: întâi legătura cu emițătorul mesajului, apoi starea mea, gradul de oboseală, timpul disponibil etc.

Și uite-așa, primesc într-o bună zi, cam pe la începutul anului, o poză cu o copertă interesantă de carte și recomandarea directă: „E extraordinară! O cunosc personal pe autoare!”. Părerea e avizată, deci e de văzut conținutul. Mă frapează titlul și-mi place măcăleandrul. Îi spun soțului meu: „Uite ce mi-a trimis doamna A.!”. El, calculatoristul, tastează imediat. Din ziua următoare deja începe să asculte la volan podcasturile Laviniei Stan și-mi împărtășește și mie din ideile folositoare pe care le culege. Plănuiește să comande cartea... Să-mi comande cartea. Eu îl privesc sceptică. Eram într-o perioadă mocnindă cu mine. Mă simțeam inutilă prin ceea ce știu să fac, iar copiii – cei trei băieți ai noștri – îmi puneau fiecare constant bețe-n roate (sau, cel puțin, așa percepeam atunci lucrurile)... Cu alte cuvinte, nu aveam absolut niciun chef să-mi țină cineva teorii, mai ales că nu sunt omul care să se lase ușor convins de toate strategiile de parenting actual. Pur și simplu, nu-mi trebuie.

Câteva zile mai târziu, vine bucuros și-mi zice că mi-a ajuns cartea la easybox. Rămân indiferentă (eu, care iubesc cărțile – semn că eram chiar preș!), așa că mi-o aduce, o desface și o pune pe noptieră. După vreo 2-3 seri, de ciudă, și ca să-i demonstrez că „Uite, pe mine chiar nu are cum să mă ajute femeia asta cu cartea ei!”, mă pun să citesc după ce adorm copiii...

„Am un vis mare pentru cartea aceasta, o văd răspândindu-se și crescând, o văd citită de oameni de peste tot din lume, care vor găsi prin intermediul ei emoții și sentimente noi care să le încălzească și să le îmbogățească lumea interioară”. Aha, deci se laudă încă din introducere, pe lângă faptul că titlul mi se pare de-a dreptul pompos. Iau și citesc... și citesc... și după câteva minute mă podidesc lacrimile. Și tot citesc, se face foarte târziu, trec de jumătatea cărții, văd că mai am mai puțin de 4 ore de somn și știu că mă așteaptă o zi luuungă și solicitantă, așa că hotărăsc să mă opresc. Să mai las plânsul și pentru altă seară.

În mintea mea, eram o mamă echilibrată, riguroasă, care cere (și tot cere!) disciplină de la băieții ei, dar Lavinia Stan mi-a tăiat lungul nasului. Pasajul care m-a lovit cel mai tare în acel moment a fost cel în care povestește c-a intrat la un moment dat cu una dintre fete într-o benzinărie, și fetița a vrut neapărat să i-l cumpere pe leul Alex din „Madagascar”, iar ea, mama iubitoare și atentă cu nevoile copiilor, s-a întors și i l-a luat, deși asta a costat-o alocația pe o lună a trei dintre copii. Tocmai trecusem și eu printr-o situație similară cu mijlociul, cel mai sensibil dintre copiii noștri. Plecasem la plimbare intenționând să mergem să luăm pâine, iar apoi, scurt, de-ale gurii dintr-un mic supermarket. Abia în magazin mi-am dat seama că uitasem cardul acasă și aveam puțini bani la mine, dar oricum, mă puteam încadra. Le-am spus și copiilor: „Uite, sper să-mi ajungă banii pe care-i am la mine, pentru că am uitat cardul!”. Numai bine, când ajungem la casa de marcat, T. vede o hârtie de împachetat cu pompieri și i se aprind beculețele. O vrea, bineînțeles! Dar o vrea ACUM! Eu numai ce-i explicasem că abia-mi rămân bani de pâine, că avem acasă nenumărate modele de hârtie de împachetat și efectiv nu are ce face cu asta. „Nu! Mie-mi place tare! O vreaaaaauuuu!!!!”.Bineînțeles că n-am cedat și nu i-am cumpărat hârtia, iar el a hăuuulit de ne-a știut tot cartierul... Și bineînțeles că mi-a reproșat din nou că pe el nu-l iubesc și că niciodată nu vreau să fac nimic pentru el. Asta mă dărâmă, pentru că mă dau peste cap zi și noapte ca să fie toți mulțumiți (utopie!) și mai ales lui îi repet: „Mami și tati vă iubesc pe toți trei la fel de mult. Nu avem cum să ținem la unul dintre voi mai mult decât la celălalt”.

După povestea cu leul Alex, m-am gândit așa: ce înțelept ar fi fost din partea mea să-i iau hârtia! T. ar fi tăcut mulțumit, ar fi zburdat de bucurie până acasă, iar apoi cine știe ce cutie ar fi decorat cu ea! Da, ne-am fi întors fără pâine, dar cu liniște... I-am luat-o, totuși, ulterior, împachetând darul de ziua lui cu ea. A fost tare uimit, pentru că era sigur că nu o va mai primi. Asta m-a uimit și pe mine și m-a făcut să vreau să cresc în ochii lui ca „mami cea iubitoare”, nu ca „mami-cotoroanța”... De atunci, mă gândesc de două ori înainte de a le refuza o astfel de mică bucurie. Nu vreau să devină niște îngâmfați, nu le cumpăr orice li se năzare, dar le pot oferi oricând bucurii mici.

La scurt timp după incidentul cu hârtia (dar după ce citisem cartea!), tot într-o plimbare, T. își amintește că i-am promis cereale cu miere și am trecut de magazin fără să-i iau. Ne grăbeam tare, dar am înghițit în sec, am făcut cale întoarsă cu căruciorul în care moțăia fratele mai mic și-am intrat să-i iau cerealele. Jubila de bucurie, iar eu i-am mulțumit Laviniei în gând...

Ce m-a uimit cel mai mult în carte? Cum a știut această mamă să întoarcă în favoarea copiilor ei niște situații critice, ceea ce dovedește mult autocontrol și multă înțelepciune. Eu sunt încă mult prea necoaptă și neexperimentată în multe privințe, de multe ori mă agit inutil pentru fleacuri... Mai am atât de multe de învățat!

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost acela că am găsit în carte confirmarea intuiției mele (sau poate nu mai e doar intuiție, am întâlnit această idee și la Sfânta Împărăteasă Alexandra Feodorovna) că mediul în care cresc copiii îi va influența pentru întreaga viață. Mi-am găsit confirmată nevoia de ordine, de disciplină, de casă luminoasă, aerisită... Mai e cale lungă și până acolo...

Mă bucur că nu a renunțat la capitolul în care vorbește despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care parcă aduce minunat laolaltă toate celelalte aspecte tratate în carte.

Dacă am recomandat cartea mai departe? Fără doar și poate! Am mai ascultat și câteva podcasturi între timp...

Georgiana Camalessa