Doar pe mama n-o puteam face fericită. Era fiică de cioban gospodar și și-a făcut neamul mândru scriind toată viața fără greșeală, prin cinci rânduri de foi de indigo, tabele cu rapoarte de calitate a mașinilor-unelte livrate către export de la uzină. Un șurub nu scăpa, cu alt milimetru decât trebuia. Nu putea admite ca eu să nărui din senin, cu indolența, tot acest castel de admirație. Mama avea standarde.
Când era felicitată pentru chestii din astea ieșite din rutină în care alții mă remarcau ‒ pentru olimpiade luate cu notă mare sau, simplu, pe stradă, că purtam o coroniță în ziua de 15 iunie când se țineau toate serbările în careu ‒, ea, programatic, nu schița un zâmbet. Ori nu o atingeau chestiile astea, ori nu voia să mi se urce la cap. Validările în familie pot distruge cariera cuiva, deci pas! Avea pe buze, cu modestia, solemnitatea și demnitatea omului care crește oameni, aceeași amenințare rostită cu ochii ușor dați peste cap, cu fața către interlocutorul care o complimenta pentru aleasa educație pe care mi-o dă: „Eeeeeei???! Că atâta îi trebuie!!!”. Nu tu un bravo, o îmbrățișare, o privire și către mine. Nu am în memorie niciun sărut matern și nicio îmbrățișare din copilărie. Că atâta îi trebuie! erau multe, în schimb, pe potriva succesului repurtat.
Mie asta ba îmi suna a compliment, că se întâmpla când reușeam ceva bun, ba mirosea a bătaie și se crea mare confuzie în capul meu. Adică adultul ăsta care mă crește chiar își imaginează că eu câștig întreceri de copii de frica lui? Fără să tocesc ceva? Pe bune? Întrecerile de copii îți dau drogul adrenalinei peste bullyingul colateral, și asta este evadare. Indiferent că e șotron, elastic, macao, trântă pe asfalt sau concurs de mate. Dar adulții din comunism, mai ales prima generație de intelectuali din lumea satului, și-au iubit copiii diferit de adulții de după Revoluție. Ei dorm liniștiți că au întrerupt cercul vicios nebătându-ne cu parul rupt din gardul de la vaci și că nu ne-au umplut de sânge decât foarte rar, când dădeau cu cordonul electric de la reșou. Și că ne-au ținut în școală, nu cu gâștele sau cu oile.
Bine-bine. Dar de unde a venit fractura logică legată de mate?
Că despre asta este textul! DOAR despre asta este textul, restul e context. Comunistoid. Hai că scriu textul abia pe pagina următoare.
Ambiția intelectualilor din Suceava anilor 70-80 era să își înscrie odraslele la cele mai tari educatoare și învățătoare ‒ la cele de carieră, să-i facă oameni, cum am zis. Învățătoarele tari predau colectivul celor mai pregătiți, prodigioși și temuți (întotdeauna temuți!) profesori de română și de mate din școli. Erai înfricoșat de prin clasa a doua că o să vezi tu ce-o să-ți facă Boroș și Botușan dintr-a cincea, era ca un cult. Te rodea frica până să-i întâlnești.
Ai mei n-au prea gândit-o strategic, în sensul că m-au mutat în primele zile din clasa I dintr-o școală bună, râvnită (Liceul Pedagogic) ‒ unde am fost înscrisă automat, pentru că era la o stradă de blocul nostru și unde tocmai mă adaptasem ‒, la cealaltă școală generală aflată în alt cartier. Abia atunci au găsit o pilă să mă introducă peste numărul admis, așa că acum, cu mine, tovarășa Ursu avea 42 de elevi în bănci și corzile vocale plus nervii întinși la maxim de efort. În clasa aceea era concomitent toată elita politică, deci și financiară a orașului, și toți șefii de partid din înterprinderi, ba chiar și șeful comitetului județean sau ceva. Aș spune… elita gastronomică a regiunii, oameni care aveau ceva în frigider, care nu trebuiau să se omoare la cozi ca să prindă lapte la bebeluș și care aveau ce pune la pachet celor mici la școală. Și care aveau bani de meditat copilul după ore puternic, nu ca noi sau ca familiile de muncitori sau profesori care s-au mai nimerit cu „pilă” acolo. Cu tovarășa Ursu, 95% fuseserăm etichetați drept isteți și predați toți la același nivel, dar șansele ni s-au ramificat total în gimnaziu. Ni se spunea cinic că „se despart oile de capre”.
Toată desfășurarea de resurse a fost ca să ajung să fac mate cu proful ăsta în clasa a cincea. Era, clar, un matematician foarte bun. Știa asta, ducea frustrarea că geniul lui ar fi fost mai bine plătit undeva în afara țării – iar să pleci era un lucru de neconceput atunci, așa că a perfecționat în timp, ca mulți alții, un tip de antreprenoriat sumbru, validat chiar și în acele vremuri de toată comunitatea care știa, tăcea și înghițea. Pentru că nu meditațiile în sine, ci șantajul dur cu necesitatea lor trecea drept normalitate. Și lumea își lovea copiii din bătătură cu rigla, cureaua, furtunul mașinii de spălat și cordonul electric de la reșou dacă nu țineau pasul cu cei care își permiteau meditații.
În primii lui ani la catedră treaba asta cu „pregătirea” era opțională. Cei care își doreau o carieră universitară o aveau asigurată dacă făceau cu el ore chiar și numai în gimnaziu. Liceul îl traversau fluierând. Preda rece, preda bine, dar nu relua nicio explicație din acest motiv; preda mult, nu aveai vacanțe, pentru că nu scăpai de 300 de pagini de culegere Gheba. Toți părinții trebuiau să se aboneze la Gazeta matematică, dar nu tot efectivul de copii ducea natural așa ceva. La ora lui erai ca la o emisiune televizată în care se spunea o singură dată totul fără ezitare, iar la sfârșit se termina și se închidea televizorul.
Însă omul nostru a decis la maturitate să-și ridice o vilă somptuoasă din „salariul de profesor”, mai avea puțin și se muta în ea, dar totuși finisajele nu se mai terminau, așa că a ales să forțeze pe toată lumea, dar pe absolut toate clasele de elevi din ultimii săi ani înainte de pensionare să facă meditații după ore. Întâi ne sugera nouă la lecție, dar, copii fiind, nu înțelegeam limbajul și nu ne dădea prin cap să transmitem ceva din nonsensul acela părinților. De pildă, cum ar putea să transmită acasă un copil de 10-11 ani: „a zis tovarășul de mate că pentru a trece clasa trebuie să plătim urgent la mănăstire”?! N-am zis deloc.
Suportam umilință, jigniri urâțele, note uimitor de mici la teste unde foștii olimpici din noi știau că au rezolvat tot, dar, iată, nu prin metoda agreată de el… Părinții se panicau, ne pușcau câte o bătaie soră cu moartea, vedeau că nici dacă muream nu se îndrepta ceva, așa că îi cereau numărul de telefon la dirigintă. Și, în scurt timp, eram din toată clasa două tabere: jumătatea cu zece pe linie la matematică, cei care rezolvau totul perfect la lucrările de control, și jumătatea cu patru pe linie, care nu rezolvau nimic. Din timp în timp, câte unul cu patru din tabăra mea începea să ia, fără urcuș lin, zece de la primul nou test.
„Pregătirea” însemna rezolvarea dinainte a subiectelor testelor și tezelor, predarea înainte a lecțiilor, ca unii să afișeze că au înțeles, așa că el, după ce umplea o tablă scrisă cu o mână, o ștergea rapid cu buretele din mâna cealaltă, în izbucnirile noastre în lacrimi. Întreba scurt: s-a înțeles? Se auzeau trei-patru de da, și asta valida ștergerea tablei fără ca noi, cei fraieri, să fi putut transcrie ceva în caiet. În felul acesta, omul se asigura că nici cu mama acasă nu puteam rezolva temele, pentru că mamele ingineri nu vedeau ce s-a predat și ne băteau în cap că de ce nu scriem tot de la tablă. Iar când intra în clasă și șoptea printre dinți scoateți o foaie de hârtie, simțeam cortizolul cum urcă, cum mă ustură și mă mușcă din vene pe dinăuntru până credeam că voi cădea din picioare. Era un tip de stres ciudat, nemaiîntâlnit până atunci.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!