Am înțeles imediat de ce Sfântul Nectarie și musafirii preacinstiți de el s-au strâns aici. Sfinții închisorilor și-au regăsit oglinzile omenești din vremea noastră. Aici sunt întemnițații zilei. Mai există încă undeva un sistem perfid care arestează fără de veste, leagă de brațe, biciuiește și aruncă în celule strâmte, nejudecați, pe nevinovați.
Diferența e că sufletele deținute care s-au strâns în fața mea erau ținute la izolare într-o zarcă strălucitor de curată și că purtau zeghe cu ciupercuțe, rar cu dungi. Aveau la încheieturile mâinilor drept cătușe firele perfuziilor, orice urmă de mușchi plecase, de atâta pătimire și postire, de pe brațele și grumazul lor, capul li se sprijinea de scaun, neputincios. Însă vorbeau clar, curat, îți arătau bucuria Zilei de Vizită. Pe care nu aveau cărucior pe potriva lor să fie aduși, i-am căutat în cămăruțele lor, tiptil, cerând voie. Reacția pe care am întâlnit-o la ei a fost un basm în sine. Ei, la prima vedere, se comportau cu sfintele moaște ca la o întâlnire prestabilită. Se recunoșteau. Lăcrimau, se aruncau unii în brațele altora, ca la marile regăsiri.
Le-am spus că unul din oasele călătoare a început să sloboadă mir, și s-au aruncat cu sete de viața care le fugea încet din piepturi. Însă eu însămi nu puteam decât să li-l culeg, nu puteam să-l provoc în vreun fel cu atingerea. Dar m-a dus mintea să încerc un truc.
Am desfăcut din încleștarea durerii un pumn de prunc. A sunat lung, diafan și portocaliu, exact ca fâșâitul fecioarei-mandarine când o deschizi și îi desparții feliile. Degetele acelea transparente, în crisparea lor, aveau inele de leucoplast și ace înfipte ‒ am luat o falangă și am bombardat afectiv osul sfânt ce devenise timid. Am bătut la Poartă. La atingere, acesta a împroșcat, tensionat, în vederea tuturor, lacrima de eliberare. Am procedat așa și cu alți copii, cu cei mai mici. Cu Cristian, cu Andrei. La ei izvora. I-am folosit drept ocnași de mir.
Cel ce m-a trimis n-a știut niciodată, dar pe pernuța de ceară în care și-a așezat colecția, puii aceștia lăsau din când în când, la schimb, dinarul epuizării lor. Ca să izvorâm pentru toți bolnavii, iată că bebelușii, aleșii, scurgeau câte un firicel de sânge, scăpat din branulele înfipte, care se amesteca pe os cu mirul. Mi-e și acum teamă de ce am făcut. Încă nu știu dacă nu am făcut și rău.
Altfel eram, în jurul lor, o adunare neputincioasă de adulți fără soluții. De la medici la părinți trupești, de la îngrijitori la gură-cască, așa ca mine. În fața noastră, durerea desfășura simfonii-urlet neauzite, gheruțele de vrabie ale speranței lor se cățărau pe noi și ne sfâșiau sufletul și mintea lipsită de idei. Cerșeau speranță la răspântie. Noi eram goi. Nu puteai promite concret nimic.
Ce a implorat imediat gândul meu a fost invocarea unei spețe, căutarea unei imagini din vechime. Am închis ochii, am dat afară toată mobila și covoarele din holul dintre mine și Dumnezeu, ca să pot multiplica golul și ecoul, și am strigat cu vocea potrivită unui herald: „Domnul meu și Dumnezeul meu, umblăm orbi, cu paturi multe în spinare deasupra odăii în care grăiești. Lasă-ne cumva să vedem acoperișul prin care să-i putem coborî la Tine, cu sfori, pe aceștia!”.
Am zis de mai multe ori. E cea mai concentrată rugăciune pentru copiii cu boli incurabile pe care am putut-o inventa pe loc. Sunt sigură că, într-o zi, cuiva, i se va arăta cu adevărat. Spărtura din acoperiș spre Hristos. Cuiva curat, care va studia mult, care se va ruga mult. Va găsi răspunsul și vindecarea.
Of... Dar știți cum trăiau copiii găzduirea-surpriză? Exact cum ești tensionat, mare fiind, înainte de prima întâlnire cu iubita, și te frământă dacă te va lăsa sau nu să treci timid și ca din întâmplare cu palmele peste fața ei... Senzația era aceea din emoția unui flirt. Vă spun imediat. Cam așa cum ai clipi des și te-ai alinta cu Dumnezeu. Până și tu, ca privitor, în prezența lor și cuprins de zâmbetul lor subțiat de grația suferinței, erai permanent într-un flirt. Un flirt nepericulos cu Hristos.
Eu mă recomandam politicos la suprafață, ușor viclean în sinea-mi, nădăjduind că-mi vor reține numele. Era mai ceva ca orice pomenire, să te știe măcar unul din ei pe nume! M-ar fi strigat din mulțime mai târziu, la nevoie, când mi-o veni târziul. Pentru insistențele unora ca acestora cred cu putere că te poate scoate Dumnezeu cu milă din turma de capre.
Așa l-am descoperit pe Ionuț. El mi s-a recomandat simplu, cu o voce mică, după ce mai întâi a privit cutiile încrustate nedeschise în prag: „Mmmm, sfinte moaște, wau.” „Eu sunt Ionuț și am treisprezece ani”. Îl priveam. Din temnița de necaz care-i înghițise trupul, nu se vedea cu exactitate dacă cea care îmi vorbise era o durere de treisprezece ani sau o persoană de aceeași vârstă. Acest Ionuț, o să vă povestesc, e unul dintre oamenii care m-a schimbat. În prezența lui, în cele câteva momente în care l-am mai vizitat, am fost nevoită să mă transfigurez. Am devenit un smochin forțat de evidența întâlnirii cu Dumnezeu să pârguiesc niște fructe înainte de vremea lor.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada