Zilele Învierii. Le așteptăm, fiecare pentru ceva anume. De la ouă roșii și iepuri de ciocolată până la timp liber berechet! Timpul liber e pentru mine cel mai prețios lucru, și nu știu cum reușesc să-l fac atât de neliber, și atât de robit propriilor planuri, prea multe, încât tot la frustrare se poate ajunge, la fel ca în oricare altă zi încărcată din timpul săptămânii. De la an la an, încerc să învăț gestionarea acestor zile astfel încât să fie luminoase cu adevărat... De la an la an, încerc să învăț cum să nu-mi fac aceste zile niște poveri, cum să le las să curgă, să se aleagă de la sine cam ce să fie, cum să fie... și, mai ales, ce să pice din plan. Căci doar trei zile, sau o întreagă Săptămână Luminată, nu poate ține și înfăptui câte am eu în cap.
În aceste zile aștept să citesc ce mi-ar plăcea pentru mine, să pictez, să aranjez în cutiuțe, să organizez prin agende, să fotografiez, să editez, să pun în albume... să-mi aranjez mai cu atenție florile din ghivece, de pe straturi, decorurile, detaliile... de parcă nu aș avea niciun copil mic care să mă mălăițeze toată ziulica... și alți câțiva mai mărișori care, din vreme în vreme, să vrea câte ceva bine definit și de nerefuzat... și încă câțiva destul de mari încât să se descurce cu cele necesare, dar care trebuie neapărat să ajungă în locuri unde nu pot ajunge singuri.
Liturghiile, vecerniile... ah, și ele, multe și frumoase!
Prietenii... vizitele... păi nu v-am zis că ne vedem de sărbători? Ar trebui câteva săptămâni de zile ale Învierii să ne putem întâlni cu toții! Pe cine să alegem?
Și totuși... sunt zile luminoase și cu multe înlesniri aceste zile... plutește în aer liniștea și negraba... chiar și la oraș. E altfel, totul e altfel... Se simte și cu ochii închiși că timpul își are altă măsură.
Mâncare este, măcar în aceste zile să nu ne preocupăm... Doar atât, să fim pe fază să nu se dea iama în prăjituri înainte de mâncarea serioasă − treabă nu tocmai ușoară în aceste zile când plouă cu dulciuri de toate felurile, bucuria celor mici și... enervarea celor mari.
Ordine și curățenie este, doar să nu ne delăsam cu întreținerea, să nu scape de sub control... A aduna hăinuțe și a spăla vase într-un timp ca acesta, când nu strigă încă zece treburi urgente, e o delectare.
Diminețile sunt ale mele... și în celelalte zile, când, chiar dacă fac ceva pentru casă sau pregătesc lecții, tot „ale mele” le consider. Pentru că nu mă întrerupe nimeni și am cursivitate − lucru de mare preț, de care nu pot avea parte decât dacă mă trezesc devreme-devreme. Diminețile Învierii sunt și mai ale mele! Nu fac nimic din cele trecătoare, e momentul să citesc pentru mine. Pe toate pervazurile stau cărți începute, una mai atrăgătoare ca alta... Și aici, aceeași dilemă: pe care s-o aleg? Prima selecție: numai cele de folos sufletesc... deși am așteptat atât de mult să pot răsfoi și despre plante medicinale, despre uleiuri esențiale... Am începute bibliografii, memorii... am cărți neterminate de la „clubul de lectură” din biserica noastră, am proiecte în lucru cu teme biblice pentru copii, la care numai în zilele de sărbătoare lucrez... Îmi iau cu mine afară, pe scări, unde bate prima dată soarele dimineții și unde cântă păsările, un teanc din cărțile începute... Dar îmi plac și cele terminate și subliniate... Ah, acelea parcă sunt sursă sigură de hrană! Celelalte pot fi cu multe pagini negrăitoare mie, sau mie, cea de acum, sau deja știute... Iau din toate − măcar de data asta am gândul realist că oricum nu voi citi prea mult, căci orele dimineții nu sunt infinite... poate nici măcar ore... adesea doar minute, căci cel mic... Și întotdeauna au fost mici...
...de aceea, prima dată caut câteva fragmente subliniate cu carioca portocalie, cele mai cele, ca să mă încarc și reîncarc de ce-a fost odată o mare dumirire, o mare luminare, și abia apoi văd dacă și cât mai pot înainta în noi lecturi.
A treia zi de Înviere nădăjduiesc să fie una liniștită-liniștită. Că de alergat am alergat și la biserică, și cu cei mari... au pierdut și autobuz, și tren, la 3 minute de la plecare! Au așteptat altele și acum sunt toți pe unde s-au pornit. Au și venit musafiri, am și fost la plimbare, lalelele de la Grădina Botanică nu le-am pierdut... pe malul Someșului europenizat, copiii au alergat cu și fără trotinete... înghețată urbană au mâncat, rochițele și ciorapii albi le-au murdărit destul cu pământ, creme dulci și vopsea de ouă... Acum e timpul pentru liniștire... Nimeni și nimic în plan... lăsăm să curgă...
Și a curs... O splendidă plimbare desculți pe ulița satului, cu păr ciufulit și cămășuțele de noapte, direct din pat, cu ou roșu în mânuțe pentru mic dejun din mers... după păpădii... Și, cum păpădiile întotdeauna sunt mai mari și mai frumoase în alte curți, am îndrăznit a-i deranja pe cei ce aveau cheia de la curtea nelocuită − că doar e sărbătoare, și nimic nu au de lucru. Și, cum în acest sat oamenii sunt buni și calzi precum bunicii cu nepoții, ne-au împlinit și această dorință: „Faceți-vă pozele, că apoi încuiem la loc!”. A face poze − se subînțelege când e vorba de noi... știe tot satul că, în urma plimbărilor noastre, vor fi și ceva poze pe ici, pe colo, negreșit!
Pozele... astăzi e ziua lor, și-a păpădiilor... fără de grabă. Doar atât, ca să fie bine și pace într-o zi a Învierii. Ajunge atât.
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!