E Sâmbăta Luminată, aproape de miezul nopții. Răgaz de scris în ultima vreme n-am mai avut. Doar de trăit, de acumulat. Și s-au strâns multe, iar sufletul are acum nevoie să se reverse...
Am petrecut tot Postul Mare răsunându-mi des în minte cuvintele rostite înainte de Părintele duhovnic: „Pentru un creștin, nicio perioadă nu e ușoară, nici Postul Mare, nici Săptămâna Mare... Nici chiar Săptămâna Luminată nu-i o relaxare, pentru că un creștin își poartă mereu crucea...!”. Un om care spune asta crede în Cruce și, mai presus de toate, în Înviere.
E aproape de miezul nopții și băieții dorm toți trei, la căldura dată de focul scurt pe care l-am făcut în teracota de la bunici. E o minune că li se aude doar respirația, că nu se mai smiorcăie niciunul, că nu mai are niciunul dintre ei febră, frisoane, grețuri, senzația că nu-și pot ține echilibrul și câte și mai câte... Dacă nu s-ar auzi fundalul muzicii din vecini, aș putea deschide fereastra, să aud cum picură ultimii stropi de ploaie de pe acoperiș în iarbă. În iarba grădinii care mi-a fost terapie (cea mai bună cromoterapie!) zilele acestea, după iarna îndelungată pe care-am traversat-o...
Ieri am stat în grădină cu „ursul Dodo jucăuș” (cum se alintă artistul casei), cu jurnalele naturii și-am desenat noutăți: o floare de stupitul-cucului (mireasa cu care-am umplut toate ulcioarele de prin casă), o vineriță (pe care-am confundat-o cu busuiocul sălbatic și i-am derutat și pe copii), leagănul la apus și-o floare cuceritoare de ventrilică, din care-am adunat trei corfițe (în corfița bătrâioară dibuită de tata prin pod) și le-am pus la uscat pentru ceaiurile pe care le vom infuza, să ne aflăm vindecul. Printre ele a rămas și-o mână bogată de păpădii, restul și-au lăsat dulceața în siropul însorit pe care l-am fiert joi. Azi a venit și rândul mugurilor de pin și de brad, culeși ieri din minunata noastră pădure... O, cât verde crud! Câte nuanțe uluitoare...! Am respirat adânc, ne-am umplut plămânii cu saci de aer proaspăt, să ne ajungă între betoanele timișorene.
La începutul Săptămânii Mari îmi zic: „Hai, ține-te bine, Georgiana Georgienilor Sfântului Gheorghe! Cine știe ce urmează...”. Și au fost destule încercări și frământări. Întâi ni s-a stricat, din Sâmbăta lui Lazăr, mașina de spălat... Până a reușit dragul meu să găsească pe cineva, omul să vină să-i vadă buba, s-a dovedit că bietei adunături de fiare îi trecuse viața și că trebuia schimbată. De livrat, nimeni nu mai livra în acele zile dinainte de Sfintele Paști, iar modele disponibile erau foarte puține. Marți, ca prin minune, ajungem la spovedit... Plecăm cu sufletele ușurate și curate, și-i zic pe drum: „Lasă, dragul meu, să vezi că, dacă ne-am spălat păcatele, ne va ajuta Domnul să ne spălăm și rufele!”. Și, într-adevăr, în dimineața următoare s-a dus, a luat mașina (ultima din stoc!) pe care o văzuse cu o zi înainte, a găsit un vecin tâmplar care să-l ajute la cărat și montat, și nici nu ne-a venit să credem ce repede s-a rezolvat! Iar eu m-am pus pe spălat – aveam într-una dintre băi maldăre de haine care-și așteptau primenirea...
În Joia Mare plecăm la Sfânta Liturghie cu toții. Mijlociul e îmbujorat și destul de apatic. Întorși acasă, devine molatec și foarte febril. În jur de 40 °C... Am avut Denia celor 12 Evanghelii păzindu-l. Cu mila Domnului, a doua zi febra s-a potolit și a mai avut doar senzație de greață două zile. În Vinerea Mare a putut mânca doar pâine prăjită și apă, de parcă trupușorul lui de 5 ani simțea că e mare zi de post pentru întreaga omenire...
În Sâmbăta Mare mă trezesc dis-de-dimineață, ca să apuc să fac toate treburile (nescrise, dar orânduite în mintea mea de mamă ca niște foi într-un dosar). Și-am răzbit, slavă Domnului! „De ce-ai mai pregătit atâtea, dacă oricum plecați?”, îmi zice cumnata mea, venită în treacăt să lase ceva pentru copii. Știam eu de ce: cum să nu mă pregătesc pentru Sărbătoarea Sărbătorilor? Cu ce amintiri vor rămâne băieții noștri din copilărie? Când, după vreo 15 ore de învârtit prin casă, tocmai terminasem de călcat hainele pentru fiecare și eram aproape de final, mă cheamă soțul în sufragerie: „Vino, te rog, să-i iei temperatura celui mare!”. Era ora 21:30, peste puțin timp urma să plecăm la slujba de Înviere la care visasem atât... Dar copilul avea febră, era îmbujorat, nu puteam să-l scoatem afară... M-am pleoștit și m-am necăjit, dar a trebuit să accept situația. Ca să mă îmbuneze, soțul m-a lăsat totuși pe mine să merg să iau Lumină la biserica din cartier, priveliștea noastră zilnică, împreună cu coconul de 2 ani, care încă nu avea niciun simptom de boală. Pentru că nu adormise și era dornic să mă însoțească, l-am îmbrăcat și l-am luat cu mine. Ce noapte uimitoare!!! Ce liniște, ce cântec de păsărele... și iriși albi înfloriți! Natura se pregătise și ea să-L Întâmpine pe Domnul!
Ajungem repede. În piața din fața bisericii e mare îmbulzeală, sunt sute de oameni de toate vârstele, oameni pe care nu i-am mai văzut nicicând. Sporovăiesc, râd, pozează. „Nici măcar acum nu putem aștepta un pic în liniște...”, mă gândesc. Cu mare greutate, mă strecor cu pruncul în brațe în biserică, să reușesc să iau o lumânare. Copilașul meu are o lumină scânteietoare pe chip, care mă face să nu mă mai gândesc la nepăsarea din jur... Îl strâng în brațe ca pe cea mai mare binecuvântare, vrând parcă să mi se impregneze starea lui, seninătatea și bucuria. „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, Îngerii o laudă în Ceruri...”. În toată învălmășeala și agitația care ne înconjoară, gândul meu e la acel colț al nostru de Rai pământesc și la Învierile trăite acolo... Și iar îmi amintesc cuvintele Părintelui duhovnic, care ne-a spus adesea că, dacă nu ne trăim prezența la Sfânta Liturghie, va veni o vreme când, din diverse motive (boli, neputințe și altele), nu vom mai putea ajunge, și atunci vom tânji după darul pe care n-am știut să-l prețuim...
Înconjurăm biserica și Coconel adoarme în brațe. Îi veghez somnul dulce, cu lumânarea aprinsă în mână. Îl țin așa vreo jumătate de oră, iar când mă lasă puterile, hotărăsc să mă îndrept spre casă. Plec cu lumânarea aprinsă, slăvind Învierea lui Hristos, asemenea irișilor albi și a păsărelelor ciripind duios în verdele proaspăt ivit... Stabilisem să facem cu schimbul, era rândul meu să veghez lângă cei mari și soțul să participe la Sfânta Liturghie. Am mers, mai apoi, dimineața cu doi dintre copii la Liturghie, dar lăuntrul meu trăia lipsa acelei nopți unice, nemaipomenite, mireasa tuturor nopților... E de negrăit durerea să știi că Cina e acolo, atât de aproape, iar tu nu-i poți fi părtaș. Și atunci te întrebi: la ce bun toată zdroaba?
„Pentru un creștin, nicio perioadă nu e ușoară, nici Postul Mare, nici Săptămâna Mare... Nici chiar Săptămâna Luminată nu-i o relaxare, pentru că un creștin își poartă mereu crucea...!”.
Hristos a înviat!
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!