După cea de-a treia naștere, am fost nevoită să fac mai multe vizite la stomatolog, dantura-mi era rău suferindă. Am rezolvat, rând pe rând, problemele cele mai urgente și, pentru că, din fericire, s-a dovedit că nu făcusem boală parodontală, am decis să mă pregătesc pentru două implanturi, soluția stomatologului pentru a nu-mi pierde peste câțiva ani dinții de jos.
Cum îmi imaginam eu că va decurge această operațiune? Simplu de tot! Că, după ce voi fi reușit să strâng banii necesari, voi merge la cabinet, îmi vor lua măsuri și-mi vor pune două șuruburi și două coronițe. Cum s-a întâmplat, de fapt? Mai complicat.
Întâi am făcut o radiografie, care i-a convins pe cei doi stomatologi faini ai noștri, soț și soție, că dinții mei se „relaxaseră” bine de tot de-a lungul anilor în care două dintre măsele au lipsit din peisaj. Prin urmare, locul fiind strâmt și dinții aplecați în formă de pâlnie, nu încăpea nici cel mai mic implant. Ea, ortodontul, mi-a spus că va fi nevoie să port un aparat dentar câteva luni. „Da! Cum să nu!”, am răspuns vitează. Dar, după ce mi l-a pus, am avut dureri de nesuportat. Vreo două săptămâni a fost îngrozitor. Fiecare mușcătură era un chin, nu puteam vorbi, nu puteam mânca mai nimic și aveam obrajii ferfeniță. De-aș fi putut, aș fi rupt fiarele și arcurile și le-aș fi scos afară de pe dinți... Erau însă bine fixate, ca să-și poată face treaba. În fine, după patru luni am scăpat de el și m-am ales cu o gutieră transparentă, care să mențină cei câțiva milimetri câștigați prin purtarea aparatului.
Și a venit și ziua planificată pentru implanturi. Optasem să fie amândouă deodată, să scap mai repede. În ciuda îngrijorării soțului, m-am dus încrezătoare și sigură că totul va decurge ca la carte. Cu dureri, dar bine. Ajung la cabinet și-i găsesc pe cei doi tineri dentiști, împreună cu asistenta lor, așteptându-mă. Mă întreabă cum sunt, îmi fac anestezia și încep să se pregătească. Desfac toate instrumentele și trusa sterilă și povestim un pic. Dintr-una într-alta, el, implantologul, îmi zice: „Nu știu cum de unii pot pune un implant strâmb!”. Îmi mai spune câte ceva despre procedură, apoi mă așază pe scaun și încep să lucreze. Sunt profesioniști și am încredere în ei, altfel nu m-aș fi lăsat pe mâna lor. Cu gura larg deschisă, nu mai pot participa la conversație, dar mă minunez și mă bucur de conlucrarea lor și de felul în care se completează reciproc. „Intru bine?”, o întreabă el, vrând confirmarea celei de-a doua perechi de ochi cu ochelari. „Prea mult lingual”, sau „prea mult vestibular” sau „vezi distal”, o aud pe ea. Când îmi întâlnește privirea, îmi zâmbește cald. Așa a făcut mereu...
Osul e greu de străpuns, dar, în cele din urmă, reușește. După o oră grea, multe probe și multe freze folosite, implantologul pune și șurubul. Ceva îl nemulțumește însă, nu e liniștit că am simțit durere în timp ce-l fixa și mă trimite să fac rapid o radiografie, la singurul cabinet care mai era deschis în oraș sâmbătă după-amiază. Îmi sun soțul, mă duce la mall, străbatem nebunia și fac retroalveolara. „Hai să-l scoatem. E prea strâmb!”, primesc răspunsul de la ei. Mă întorc la cabinet și-i găsesc necăjiți. El e tare dezamăgit, nu înțelege cum i s-a putut întâmpla așa ceva, pentru că nu a mai pățit. Mereu a pus implanturile perfect. Și-a luat toate măsurile de siguranță, a calculat din noaptea precedentă cum va proceda, a avut și ochii soției drept ghidaj, și totuși... Eu mi-am dat seama și-i amintesc. „Uite, știi ce mi-ai spus înainte de-a te apuca de lucru? Că nu știi cum de unii pot pune un implant strâmb. Și eu pățesc la fel când comentez ceva despre altcineva. Mi se întoarce, categoric!”. Nu, nu poate să accepte. Îmi scoate șurubul, suturează locul și planificăm să ne revedem peste câteva zile. Îmi spune că-mi va acoperi costurile unui ghid făcut la radiologie, pentru ca cele două implanturi să intre ca la carte. E important pentru ei să doarmă bine noaptea, nu sunt împăcați cu situația mea. „Data viitoare o să ne rugăm mai mult!”, adaugă ea cu blândețe.
Plec acasă obosită, dar nu necăjită. Știu că avem cu toții de învățat o lecție importantă din toată această poveste: lecția smereniei. Suntem oameni, supuși greșelii, oricâte măsuri de siguranță ne-am lua. Da, e dureros când îi facem pe alții să sufere, dar altfel nu se poate. Cu siguranță, se va rezolva problema mea cu cele două șuruburi. Am încredere în cei doi stomatologi ai noștri. Dar ce bine-ar fi de-am reuși, cu toții, să lepădăm păruta părere de sine, de ne-am vedea și accepta limitele și de-am înțelege că, atunci când lucrurile nu decurg după plan, asta se întâmplă cu un motiv bine întemeiat...
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!