Verde viu

Azi e duminică. Ne trezim devreme, noi, adulții, ca să ne putem pregăti pentru biserică.

Imediat încep miorțăielile: unul vrea lapte, altul vrea o anumită haină care nu-i călcată, doi se iau la ceartă pe aceeași jucărie, altul nu vrea să meargă deloc…

Uneori mi se pare sport extrem să mergi cu cinci copii mici la slujbă și să-ți păstrezi pacea. Timpul petrecut la Liturghie se dilată în funcție de mulți factori: vremea de afară, oamenii pe care îi întâlnim, gândurile pe care le măcinăm, nevoile primare neîmplinite și așa mai departe.

Intrăm înăutru, ieșim afară, stăm pe jos, ne ridicăm, scriem, desenăm, ne uităm la oameni, privim icoanele, cântăm, vorbim în șoaptă. Încerc să fiu atentă la Marea Taină, să lepăd toată grija cea lumească, dar mi se pare foarte greu să mă adun, sunt mereu trasă în afara mea prin toate simțurile. Îi las afară cu tati și eu merg să stau singură înăuntru. Altă cale nu văd deocamdată. La predică fug în pădure. Suntem la schit și pădurea e foarte aproape.

Departe de oameni, ce linișteeee… Doamneeeee!

Mă trântesc pe pământ și mă uit în sus. E mult verde acum. Un verde viu, mișcător. Un verde curat, care îmi „spală” ochii. Încep să privesc altfel cerul și pământul.

Aud păsările, care prin cântul lor îmi „spală” urechile. Și ascult cum îmi bate inima.

Simt mirosul plantelor, care îmi „spală” nările. Și trag aer puternic în plămâni. Și simt că sunt revigorată pe dinăuntru.

Gura a amuțit și-mi este „spălată” de-un zâmbet larg, de mulțumire. Mâinile îmbrățișează copacii și se „spală” și ele de toate gesturile făcute din datorie. Prin toți porii intră aerul curat și mă simt una cu natura.

Gata! A fost de-ajuns! M-am odihnit! Predica s-a terminat! Înapoi în cuib!

Ioana Todor