2026

Nu știu ce taină le-a șoptit soția mea când i-a plantat. Sunt mai bine de zece ani de atunci. Neliniștiți, nerăbdători și curioși, acești ghiocei înțeapă pântecele pământului încă din decembrie, în ceea ce pare o prematură naștere prematură. Ceilalți bulbi, celelalte rădăcini, dacă n-ar fi fost adânc adormite, poate i-ar fi împiedicat să iasă cu avertizările, cu mustrările și cu ironiile lor.

De multe ori, acești ghiocei au văzut cu căpșoarele lor albe Crăciunul. Ei singuri, în toată curtea pustie și gri, într-un vast cimitir al frunzelor în descompunere. Nicio clipă mirați, nicio clipă triști, niciodată cu regrete și gând de întoarcere. Se veseleau în permanență. Atrăgeau asupra lor fiecare rază de soare mirată și se jucau fericiți cu ea. Gerul i-a privit încruntat că-i încălcau hotarele regatului său, apoi a rânjit arogant și amenințător. Noaptea și-a înfipt colții de vampir în trupurile lor gingașe și plăpânde. Violentă și acaparatoare, zăpada i-a îngropat din neatenție. M-a mâhnit dispariția lor. Jeleam deasupra mormântului lor alb ca o bocitoare profesionistă, mustrând postum un tânăr mort din cauza unor aventuri nesăbuite. O ploaie a spălat apoi zăpada și i-a scos la iveală. M-am bucurat să văd că n-au murit. Că se joacă din nou de-a v-ați ascunselea cu soarele. De câteva zeci de ori, zăpada și gerul au încercat din nou să-i răpună. Dar eroii mei au învins de fiecare dată.

Înciudată și vicleană, într-un an, iarna a atacat târziu, prin martie. Ghioceii mei erau ditamai voinicii. Credea că îi va nimici. Când stăpânirea grea și apăsătoare a zăpezii a fost topită de eliberatoarea primăvară, ei zăceau căzuți de-a valma, lipiți de pământ, ca niște soldați uciși pe câmpul de luptă. M-am repezit din nou să-i plâng, să le ating cu evlavie inocentele moaște. Îngrijorat, soarele a alergat și el, zgâlțâindu-i cu manevre bruște de resuscitare. Cu pleoapele grele, amețiți și confuzi, legănându-se, s-au ridicat, rând pe rând, toți. Când celelalte neamuri de ghiocei au început să iasă sfielnici, eroii mei se legănau în vânt, ca niște bătrâni cu pletele albe, întâmpinându-i cu zâmbete încurajatoare de bun-venit.

În fiecare iarnă alerg să mă întâlnesc cu ei, să-i mângâi în timp ce mă mângâie, să inspir din ei miros de miere, curaj și speranță.

Ghioceii mei n-au fost niciodată înfrânți!

* * *

Ger năpraznic și viscol dinspre Răsărit. Întuneric acid și spaime tăioase dinspre Apus. Satan rânjește uneltitor și răzuiește din văzduh smoală înghețată, imitând în batjocură o ninsoare. Spiriduși malefici, care cred că conduc lumea, îl ajută să înfășoare omenirea în lanțuri, precum un păianjen își imobilizează victimele. Mulți dintre noi, precauți sau scârbiți, se închid cu obloanele credinței și speranței. Aprind în căminele sufletelor focul rugăciunilor. Așteptăm pe Hristos, Soarele dreptății și păcii, să alunge iarna, să ne mângâie sufletele, să ne dea siguranță și bucurie, care nu se vor mai lua de la noi niciodată.

Până atunci, îndrăzniți spre mărturisire! Fiecare zi este ziua pe care a făcut-o Domnul! Să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!

Orice s-ar întâmpla, să fim ghiocei!                                                                  

George Olteanu