Despre Zona în care am pătruns voi povesti și o voi descrie prin doar două detalii legate de etaloane. Aici e acea parte din oraș unde se vorbește pe la colțuri, în șoaptă și cu groază, despre milimetri. N-am crezut niciodată că o să trăiesc uimirea de a fi de față când auzirea unui număr de milimetri naște șoc, lacrimă și țipăt. Întâi vine un om în halat alb citind o hârtie și spune grav mamei câți milimetri. Apoi mama plânge în sughițuri să nu o vadă copilul, ascunzându-se la baie, murmurând altei mame câți milimetri a primit osândă. Și compară milimetrii între ei.
Apoi e locul unde nu ceasul, ci o cărticică minusculă, acatistul tipărit al Sfântului Nectarie de la Eghina, devine instrument de măsurat timpul petrecut acolo. După grosime și uzare, după gradul de înfoiere al paginilor, după ridurile de pe fața sfântului din poza de pe copertă poți socoti dintr-o privire și fără să mai întrebi dacă puiul țintuit stă acolo de săptămâni, de luni sau de ani. Cel de pe noptiera copilei noastre era nou, lucios, impecabil. Cumpărat dimineață. Cine intra în rezervă realiza că suntem în prima noastră zi. Salutul aici e lăsatul privirii în jos, e o tăcere care înseamnă îndemn la tărie în ce urmează. Nu doar că nu există formule de politețe legate de „bine ați venit”. Nici de „bun rămas”. Aici nimeni nu-și ia la revedere, pentru că nu prea mai pleacă nimeni. Aici se așteaptă îmbarcările cu sania care urcă pe nori.
Înăuntrul holului eram așteptați de ore întregi, cu nădejde infinită, doar că rămânea interdicția de pătruns. Mama copilei noastre l-a rugat pe șeful de secție să treacă cu vederea măcar intrarea mea, care eram cu sicriașele Învierii în brațe. I-a zis: „Îl știți pe Sfântul Nectarie? Îl are cu ea! L-a primit cu împrumut de la cineva care l-a adus din Grecia! E doamna D., profesoara copilului, s-o lăsăm!”. Doctora fără de arginți a încuviințat, împotriva regulilor ei proaspăt tipărite cu font mare și bold pe ușă, m-a rugat să mă echipez după tipic, s-a retras în rezervă, să nu se vadă că mă vede, și le-a zis că mă știe bine de undeva, din locuri cu copii, nu-și amintește de unde.
Sincer, nu cred că ne-am mai întâlnit în trecut. Era frumoasă, specială, aș fi reținut-o. Și ‒ aveam să aflu mai târziu coincidența ‒ a reacționat pozitiv nu la vestea că sunt profesorul, ci la numele meu, de care pomenise și portarul. Ne chema la fel și s-a simțit atinsă pe umăr; era un om credincios, s-a sfiit. Se putea pretinde că a intrat chiar dr. Dragomir, nu? Nu s-a mai opus deloc, ci ni s-a supus. S-a închinat, a sărutat mișcată sfintele moaște, ne-a lăsat pe toți laolaltă în jurul patului puiului, deși nu era permis decât un vizitator pe rând. Am explicat în termeni medicali manevra esențială, cum că trebuie să fim doi sau mai mulți laolaltă ca să coboare Cineva în mijlocul nostru, și că pur și simplu nu mai avem timp să facem ceva pe rând. Puiului nostru i s-a zis la internare că a venit la final, înainte cu câteva ore să moară și că, dacă rezistă trei zile la cea mai bruscă, nesuferită și cumplită bombardare cu metale grele, ca pregătire pentru o intervenție, e mare lucru. Altfel nici nu se putea pune problema unei călătorii departe pentru operații. Doamna doctor a preschimbat cele 5 minute (atât ai învoire să obosești un copil în perfuzii la oncologie) cu 50, cât ne-a luat să citim pe rând cu voce tare, unii silabisind la prima vedere, inaugurând Acatistul Impecabil, cel aflat la prima sa răsfoire.
Copilul era fericit. Și-a aranjat cutiuțele pe brațe, pe corp, să se lase atins fără încetare cât timp citea. Prinții închisorilor s-au smerit înaintea gestului fetiței de a se înconjura de ei ca de jucăriile de pluș și s-au conformat într-o mângâiere concertată de catifea. Alexia noastră, un zâmbet, o nădejde, toată. Și-a scurs ulei sfințit din candelă de la Eghina în ochișorul bolnav, din care începuse să i se desprindă părți cu o zi înainte, deodată, fără dureri mari și fără de veste. Avusese în săptămâna aceea niște migrene, cum au copiii destul de des, și primise niște nurofen la cabinet. În spatele ochiului crescuse, fără ca nimeni să știe, o rană uriașă, amenințând creierul, semn ‒ în limba acelui fel de cancer ‒ că viața copilului e aproape de capăt.
Ca-n jocurile serioase de copii, s-a îmbrățișat și sărutat cu Sfântul Nectarie și cu Martirii Închisorilor, senină precum bebelușii cei fără de griji. De parcă nu s-ar fi văzut în toate ungherele, oglindită în lama obiectelor ascuțite și care înțeapă, cum stă să muște moartea.
Prinții
Într-unul din vagoanele încrustate pe care le-am adus locuia un sfânt martir din închisorile comuniste, care s-a născut la Hristos printr-un travaliu traumatizant. Sau prin cezariană, prin tăiere, ceva. Țineam în mâini craniul său, despicat cu fierăstrăul. Semăna cu capul unui Făt-Frumos-cu-Stea-în-Frunte, pentru că îl încununa o pată mare aurie, ca un bec. Apoi o pereche de soți iubiți, care n-au vrut să se lepede unul de altul la interogatorii, și nici să piardă cimentul de Dumnezeu care-i unea, au oasele mâinilor-întâlnite în alt vagon de lux. Despre coasta aurie de Aiud, anonimă, dar care parfumează etaje întregi când deschizi cutia, au dat toți prietenii noștri mărturie că e cea mai bogat izvorâtoare de mir la noi în țară, dar că lucrul acesta se întâmplă foarte rar, la soroace importante, în mâinile episcopilor. La urmă, cel mai smerit mucenic, despre care nu se știe nimic, și-a camuflat inelul șirei spinării într-un gri care l-a făcut și pe prietenul meu ce-l găzduia de atâta vreme să-l venereze doar din principiu, că a aparținut unuia din cei găsiți în Râpa Robilor. „Aici nu sunt moaște propriu-zis, însă îl iubim cu toții că a fost cineva de acolo și vrem să-l avem aproape. Așa cum te-ai simți norocoasă să ai în casă și o bucată de talpă de pantof de la cei trecuți prin Aiud. L-am pus în ceară și pe el, dar nu face nimic”. Auzi, de parcă trebuie să mai facă ceva. N-a făcut destule...
Din încăperea albă și din salonul gol și plin de ecou al inimii mele a dispărut orice durere. Trăiam un film nou cu toții. Unii îl numesc beție, alții zbor.
În preajma suferinței, osul care nu făcuse nimic în cariera lui de os s-a ridicat și a început să-și spună și el poezia de la serbarea sfinților. Vertebra a răspuns suferinței bolnavului, prima dată în călătoria aceasta, cu o lacrimă amplă, grațioasă, care a înecat cutia.
Eu nu sunt din breasla voastră. Eu încă învăț și mă uimesc. Am luat repede lădița și am iscodit-o și întors-o din toate pozițiile, să înțeleg sistemul prin care se induce oamenilor senzația cu izvorâtul (din dragoste, evident, și pentru sporirea credinței). Să văd de unde, de dedesubt, țâșnește. Și ce e. Nu e ulei, nu e apă. E o emulsie limpede, ceva între lacrimă și mir. Și iată că nu pot concluziona nimic, osul chiar ține să mă contrarieze: picură din colțul cel mai apropiat de mine, de sus, de la suprafață, nu dinspre patul de ceară, unde ar putea fi ascuns vreun rezervor natural. Puiul din perfuzii și-a luat firesc mir de fântână și și-a dat pe pleoape. Se alinta cu Hristos cu o naturalețe de invidiat.
Am crezut că acesta e finalul poveștii și că treaba mea s-a încheiat. Doar că mi-am amintit că primisem, în schimbul lădițelor, să onorez o promisiune. Că le lipesc de orice alt copil bolnav întâlnit pe culoarul institutului. I-am spus discret doamnei doctor ce vreau să fac. În câteva clipe, din senin, din misterul că pereții cu urechi, au răsărit mame, bunici, tătici desfigurați de plâns, cărucioare cu pui țesuți de vii între fire și ace, și ne-au înconjurat înfiorați de bucurie, rugându-ne să poposim câteva clipe, să nu plecăm cu comorile, că vor scoate din paturi și vor aduce toți copiii. Frumoasa doamnă s-a dat ca o pagină, ca un suspin deoparte și a șoptit, repetat: „...știam eu că așa o să se întâmple, știam...”
Una din binecuvântările intratului sub aripa sfinților este că, sub pretextul că ne poartă pe noi să dăm ajutor, de fapt ne conduc în locuri unde putem întâlni mai multe replici terestre ale lor. Noi suntem de partea cealaltă a clepsidrei față de cei întâlniți. Noi suntem presați de deadline-uri. Ne jucăm cu sensul figurat. Ei au unul singur, Dead line-ul. Aici vorbele, veștile și frunțile frig. Capul lor e extrem de fierbinte la atingere pentru că, într-adevăr, pe de o parte, după explicația medicală, îi muncește febra înfiorătoare după multiplele grefe și alte operații. Pe de altă parte, părerea mea e că se află sub acoperirea nevăzută a unei mulțimi de palme de sus și că se încing ca puii sub cloșcă.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada