Hristos a înviat! Dar oare a înviat cu adevărat și în inima mea? E o întrebare pe care mi-o pun de câteva zile, iar răspunsul încă se lasă așteptat. Doar ce-a trecut Duminica lui Toma, peste puțin timp urmează Duminica Mironosițelor și mă simt ca la o răscruce, între credință și necredință, dragoste și fățărnicie, milă și răutate... De unde vin și unde vreau să merg?
Toate aceste gânduri au prins și mai multă viață acum câteva zile, când primesc un mesaj scurt: „Noi am plecat spre Sihăstria, doar ce-am aflat că vor fi dezgropați Sfinții Cleopa și Paisie! Vino și tu!”. Pe moment, am simțit mult entuziasm, dar apoi am zis că e deja târziu, trebuie să merg și după copil la școală, lasă... După o oră primesc iar mesaj: „Am ajuns chiar când dădeau la o parte pământul de pe mormântul Sfântului Cleopa și am început să plâng instant, s-a umplut totul de mireasmă... O să-ți povestesc. Părinții se duc la masă și apoi revin la Sfântul Paisie”. I-am simțit bucuria și toată trăirea prietenei mele. Sun pe Părintele duhovnic, întreb ce să fac, dacă să mai merg, poate mă voi închina măcar la sfintele lor moaște... Îmi dă binecuvântare, între timp primise și sfinția sa mesaje cu ce se întâmpla acolo și a zis să merg.
Drumul a fost o nebunie: am mers cu viteză mare, dar nu mi-am pierdut pacea, simțind că nimic rău nu are să se întâmple. Însă, cu cât mă grăbeam mai tare, conștiința îmi spunea că nu voi ajunge la timp, și așa a și fost. De ce? Cu o seară înainte, avusesem grijă să-i spun soțului tot oful și năduful, dar nu în cele mai frumoase și blânde cuvinte. Atât de tare mă mustra conștiința, că tot auzeam: „Degeaba te grăbești! Nu ești vrednică de-o asemenea întâlnire, mai ales după felul cum te-ai purtat!”. Și da, nu am fost vrednică, dar și pentru cei din ceasul al unspezecelea este o răsplată... deloc mică.
Ajung în parcarea mănăstirii, mai văd două-trei mașini, apar și câteva maici, și-atunci îmi zic: „Chiar n-am meritat să ajung mai devreme!”. În sinea mea, speram să mă primească sfinții, speram să mă aștepte, speram să fiu și eu prezentă la descoperirea lor. Mica nădejde se afla în fiecare pas pe care îl făceam spre cimitir și în fiecare răsuflare grăbită. Am trecut repede pe lângă Aghiasmatar și am simțit un miros nemaiîntânit; părea a fi un mir floral, dar atât de delicat, atât de simplu și, în același timp, atât de deosebit... Am zis că or fi tămâiat Părinții și a rămas puțin miros. Merg grabită mai departe, spre cimitir, deși se vedeau doar doi-trei oameni, însă nădejdea încă era, ba mai mult, parcă tot creștea, apărea și sentimentul de bucurie, dar o bucurie neapăsătoare... O bucurie cuminte, liniștită.
Cu ultimele puteri, pășesc pe aleea ce duce direct la mormântul Sfântului Cleopa... Este gol. Privesc ușor spre stânga: și mormântul Sfântului Paisie, tot gol. Mă uitam la ele și nu-mi venea a crede că n-am ajuns la timp, că am întârziat, că aș fi putut veni mai devreme dacă dădeam crezare primului entuziasm ce mă cuprinsese. Oare așa se simțeau și femeile mironosițe când s-au dus la mormântul Mântuitorului?
Câteva maici de la Mănăstirea Paltin strângeau pământ din mormântul Sfântului Paisie. Am îndrăznit să le cer un pic... Nu aveam curaj să ating eu locul unde au stat sfinții; nu mă simțeam vrednică, pentru că nu ajunsesem la timp. Una din maici mi-a întins un pumn de pământ, l-am pus pe un șervețel și dintr-odată am simțit cum un miros puternic învăluie tot locul! Maicile și oamenii care mai erau acolo s-au luminat la față, le apăruse pe chip o fericire, se uitau unii la alții și se întrebau: „Simțiți? Ați simțit? Ce mireasmă!!!”. În sinea mea, am zis că sigur mi se pare, sigur vine de undeva de la vreo tămâie, vreo floare, dar nu! Pământul de la Sfântul Paisie miroasea a flori, a trandafir, a ceva ce nu poate fi descris în cuvinte... Nu-mi venea să cred!
Am împachetat cât am putut de bine pământul primit și am pornit spre biserica mare, să mă închin. Era o liniște nemaiîntalnită, deși vedeai cum monahii urcă și coboară, trudind la ce lucrări aveau de făcut. Când să plec, trec iar pe lângă Aghiasmatar și, din nou, același miros floral, dar de data aceasta, foarte puternic. Văd un preot cu câțiva credincioși stând cu privirea spre ușa Aghiasmatarului... Ce era – sau, mai bine zis, cine era? Erau sfinții! Părinții care fuseseră rânduiți spălau de zor osemintele sfinților, înăuntru, cu ușile închise. Din când în când, deschideau ușor pentru a ieși să ia aer, că nu mai puteau sta în acel miros de sfințenie! Cum se deschidea puțin ușa, cum se învăluia tot locul în mireasmă; cum ușa se închidea, la prima adiere de vânt, mireasma dispărea. Am așteptat ceva timp, cu gândul că Părinții vor termina și poate vor scoate spre închinare măcar o părticică. Dar nu... A ieșit un Părinte și a zis că totul e de durată, iar sfintele nu vor fi scoase deloc spre închinare, decât pe 7 august, când va fi canonizarea locală.
Oare e puțin lucru să simți mireasma sfințeniei? Oare e puțin lucru să simți cum viața trăită pentru Hristos aduce miros de Rai pe pământ?
Și parcă-i aud pe Sfinții Sihăstriei spunând: „Să ne bucurăm și să mulțumim Bunului și Înduratului Dumnezeu pentru toate!” (Sfântul Paisie) și „Răbdare, răbdare, răbdare! Nu până la prășit, ci până la sfârșit!” (Sfântul Cleopa). Așa că mă bucur și eu și-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru marele dar al acestei zile, și mă silesc să am răbdare până la întâlnirea „față către față”, în luna lui Gustar, atunci când natura își dă roadele, iar ei ni se vor da nouă spre cinstire și mijlocire.
Sfinții Cleopa și Paisie să ne întărească credința, pentru a fi măcar asemenea lui Toma, dar să ne fie și dătători de nădejde, curaj și dragoste, asemeni femeilor mironosițe, ca dimpreună să putem striga: Hristos a înviat!
Alexandrina
2 mai 2005
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!