Blestemata aia de riglă nu m-a lăsat să trăiesc nici mai departe. La matematică a fost diferit, n-am primit bătaie la școală. Avea grijă maică-mea să suplinească voluntar munca profesorului. Ce școală e aia în care nu se implică părintele? E ca o barcă în care muncește o singură vâslă, se învârte pe loc, spunea cineva. Mama mea, primul inginer din neamul ei, aflase emoționată de o metodă pedagogică fără greș. Îi spuseseră toți colegii intelectuali de la uzină că merge sută la sută: datul cu rigla peste venele palmei întinse, cu toată puterea de adult peste carnea unui copil. Singura problemă era să poți. Să nu tragă mâna, atât. Altă problemă nu mai putea fi aici. Dacă reușeai, se punea copilul cu burta pe carte și o devora prin absorbție direct în stomac, prin pielea burții. Gemea uzina de mașini-unelte despre succesul acestei metode.
Sunt mândră de mine. A fost printre puținele dăți când mi-am văzut mama fericită în viață legat de ceva ce mă implica. Altfel ea a fost mereu un om trist, ultrasensibil senzorial și care se victimiza câte 24 de ore încontinuu. Care se căsătorise fără să aibă nicio mulțumire în asta și născuse trei copii urâți, ca să se mântuiască mucenicește prin chinul generat de ei. Că era un om credincios și aflase că te mântuiești prin naștere de prunci. Numai să reziști. Dar, na, asta ia efort, că trebuie făcuți oameni. În casa noastră existau diferite unelte de făcut oameni, unele menite luatului mesei, altele făcutului lecțiilor, altele datului pe derdeluș cu ghetele bune. Pentru a penaliza așa ceva, în prima zi în care a nins se folosea bătătorul de covoare. Justificabil, pentru că cizmele erau cele procurate pe sub mână, direct de la fabrică, salvate de un angajat corupt – chiar din grămada pusă pe foc în curte, din lotul de câteva vagoane refuzat la export pentru o minimă scurgere de clei pe lângă talpă la asamblarea câtorva perechi și care se vindeau la suprapreț în oraș, cu frică în vene să nu afle Securitatea, că murim toți iradiați. Normal că ți-o luai dacă încălțai acele ghete și intrai cu ele în zăpadă. Erau de piele, erau pentru export!!!
Ei bine, datorită mie mama a jubilat în acea primă zi de predare într-a cincea la mate când i-am spus că nu am putut scrie tot în caiet și că nu am înțeles lecția, după ce eu am venit de la școală și ea de la uzină. Jubila că am avut încredere când a spus întinde palma și mi-a ținut-o cu stânga, ca să dea cu dreapta. Și apoi, de ce efect a creat ‒ era în extaz, văzând cum m-am scuturat de frison și cum mi s-au umezit ochii, cum mi-am mușcat buzele să nu plâng, că urma s-o iau și peste bot. Era convinsă că de-acum toate s-au aranjat pe planetă: ca prin magie, eu voi pricepe totul la mate.
Uneori, de-a lungul anilor, de uimire că totuși nu înțeleg calcule pe care și ea le făcea, inginer fiind, cu greutate – dar doar de uimire, că nu se putea consola cu nimic, și ăsta era singurul gest de uimire pe care îl putea face – mă mai lovea și în cap. Nu contează că aveam migrene mereu. Nu lovitul în cap a generat migrena mea cronică, m-am născut cu ea ‒ lovitul e doar trigger. Și încă am, voi muri cu asta, m-am resemnat. Altfel, datul în cap la copil îl face destupat la minte, era spre binele meu. Și ce, vreți să spuneți că nu sunt destupată la mine? Să văd, să comenteze aicea ăla care poate afirma că nu sunt destupată bine de tot la minte!!!!!
Ca să înțelegeți mai bine, persoana pe care o bătea mama în cap că nu pricepe matematică suferea de dihotomie de context. E o boală psihică botezată de mine. Eram unul dintre olimpicii pe județ cu zece curat la matematică în anul anterior. Pentru că pentru clasa a patra nu se desfășura olimpiadă la nivelul următor, nu am fost și la națională. Dar luasem zece. Învățătoarea Ursu fusese un fenomen, făcea, frate, carte cu noi. Aproape toată clasa lua coroniță, că nu ne putea departaja, iar când erau olimpiade, apărea la panoul școlii cu 25 de finaliști cu zece, doar de la clasa ei.
Adoram matematica, mă interesa matematica, încercam să înțeleg matematica, deși învățătoarea îmi dădea bully cu sete, că eram urâtă, rea (răspundeam uneori înapoi, sau întrebam de ce) și, mult mai grav, eram inadmisibil de slabă. Când la niște alegeri din alea pionierești de primit diverse responsabilități marcate de culori de șnururi cu ciucuri de prins pe umăr și o colegă m-a propus comandant de detașament, candidatura mea a fost respinsă înainte de vot de tovarășa, asistată de profesoara șefă de propagandă pe județ, care a întrerupt procesul, explicându-le copiilor că nu le pot fi lider dacă sunt cea mai mică și mai firavă dintre ei (a spus „ascuțită”, mi s-a întipărit!) și dacă abia le ajung cu fruntea la piept tuturor.
Nu prea înțelegea ea cum de aveam condiție fizică doar pentru că trăisem în copaci la țară: la ora de sport, la alergări, depășeam ceata de fete, ajungeam din urmă băieții și ieșeam la egalitate cu primul sau al doilea. Își explica lucrul acesta, în cele din urmă: „De rea ce e”. Nu mă lăsam, aveam și gândire critică, și viteză critică. Era totuși și puțin dezamăgitor pentru mine – la reuniunile pionierești, când cineva voia să mă abordeze și îmi punea clasica întrebare: tu ai fost vreodată comandantă de ceva? răspundeam mereu cu nu. Așa că rating-ul meu era în permanență sub nivelul mării. Noroc că mai câștigam pe stadion câte o competiție sportivă județeană. Sau câte un concurs de desen cu echipa de la Palatul Pionierilor condusă de maestrul Fluierici. El e singurul meu mentor care are nume de stradă în oraș.
Dar știam mate, eram artist! Moștenisem partea umanistă de la tata, care cântă și scrie de plăcere și acum, ca și mine, iar partea realistă de la mama. Copil fiind, pe mine mă relaxa să rezolv probleme la matematică, aveau cel mai adesea soluții frumoase, transmiteau trăire estetică, deci.
Într-o zi, tovarășa învățătoare ne-a dus pe toți în plimbare, toată gașca ei de olimpici, la o confruntare didactică interesantă cu profesoara de matematică și calculatoare (un fel de IT preistoric) de la Palatul Pionierilor. Gazda a lansat o provocare tuturor, a scris pe tablă textul sub formă de poveste al unei ecuații la algebră cu ridicare la putere și cu trei necunoscute, nivel de clasa a șasea. Pentru că doar eu am enunțat corect datele problemei de la început și apoi le-am transferat în intuitiva metodă grafică, doar eu am rezolvat testul cu maximum de punctaj și am fost scuturată cu drăgălășenie pe toate părțile și de copii, și de părinți, și de tovarășa aceea fascinată, care mi-a prezis un viitor pur științific. Fără să știe că eu vreau să mă fac croitoreasă. Sau că bunicii mei, cei care dădeau slavă pentru fiecare dinte al meu, pas și silabă nouă, îmi prorociseră că sunt așa de brici, că voi spune cândva vremea la televizor. Adică voi deveni crainic TV pentru starea vremii, ei crezând că femeile însemnate foarte la naștere ‒ de exemplu, vârtej în păr fix în frunte, cum aveam eu ‒ ghicesc, de deștepte ce sunt, și transmit în fața camerelor cum va fi clima și precipitațiile și vântul slab până la moderat toată săptămâna, lucru esențial în agricultură. Toți bunicii mei au dialogat cu mine și mi-au oferit un tip de respect ca și cum vorbeau cu un om mare, nu cu un om mic. Doar poverile erau simbolice, de jucărie, necesare învățării, potrivite vârstei. Ceilalți au făcut invers.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!