Primăvara cu alaiul ei... cum să fac să fie și pentru mine numai bucurie? Când vine așa, cu-atâtea treburi, o simt că pe o amenințare. O avalanșă de treburi agricole − treburi ce, chiar dacă nu le mai facem noi (căci am renunțat, treptat), parcă își strigă drepturile din toți rărunchii. Toate propozițiile care încep cu „trebuie” mă doboară. Așa bine mi-ar mai fi prins un pic de iarnă, chiar și-așa gri, urâcioasă, fără zăpadă, cum o fi, numaʼ să fie înghețat afară, cald în casă și liber (de treburi outdoor) în program.
Ba da, e frumos și a lucra grădina, e chiar mirific! Dar când ai atâtea în cap și pe lângă cap, devine o frustrare, ceva la care nu ajung − sau, mai rău, chiar dacă ajung, voi fi trasă înapoi imediat ce-am ajuns... Aaaa, să-i implic și pe cei mici, asta e o glumă bună! Dar, da, poate ar trebui să-i las pe ei să scormonească mai întâi în pământ, și apoi eu, însă, când văd că nu pot face un pas, îmi vine să mă întorc la cărțile noastre și să fiu doar cu ei, lăsând la o parte orice încercare aparent egoistă de delectare în natură.
Cu timpul, de la un teren generos (arabil), și un singur copil (cât aveam când ne-am instalat la căsuța noastră), am ajuns la doar patru straturi înălțate, un mic solar (chiar mic, făcut de noi din lemn, în pandemie, când ni se părea că timpul e de partea noastră)... și opt copii, numaʼ buni să facă buchețele din florile de căpșuni!
Dar de unde am pornit? A, da... primăvara, mult cântata primăvară, care pentru mine vine întotdeauna prea devreme. Nici anul acesta nu am răzbit cu cărțile de iarnă (cele mai îndrăgite cărți pentru copii). Le duc din nou în mansardă, neterminate, pânʼ la iarna următoare. Și sper să nu mai apară altele, ca să le terminăm pe acestea! Dar nu va fi așa...
Visez la ținuturile Polului Nord. Cu ierni nesfârșite, seri și dimineți asemenea. Acolo ar fi locul meu, timpul meu... Dar să văd ce pot face cu ce am la îndemână acum! Primăvara cu alaiul ei... hai că avem cărți frumoase și de primăvară, chiar prea multe și prea frumoase! Zece vieți de-am avea, tot nu ne-ar ajunge! Plăntuțele de primăvară sunt cele mai fascinante... Nicio floare grandioasă de vară, oricât de complexă ar fi, nu face cât o primă păpădie sau viorea de primăvară! Țipătul de bucurie al copiilor când găsesc o astfel de floricică în ograda lor e ca și cum ar fi descoperit un cufăr cu galbeni.
Și, când plouă, îmi mai trag sufletul puțin... mă recuibăresc în căsuță... mai aprind un (probabil) ultim focuț în sobă și mă prefac că e miezul iernii, și că mai e mult pânʼ la zgomotoasa primăvară cu alaiul ei... Și totuși, mă trădează păsările și nelipsitele flori de la fereastră − din vază deocamdată, dar de primăvară, cu care începe primăvara mea, odată cu 8 martie, ziua mea de naștere, când se dă startul și nu se mai poate da înapoi. De-acum trebuie dus musai în mansardă și ultimul clopoțel de iarnă, uitat ca ornament pe vreun raft din casă. Gata. A venit. Să intre primăvara, cu tot cu alai... Să învățăm să o primim cum se cuvine. Eu una mai am mult de învățat.
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!