Un loc de odihnă

Ma simt epuizată ca o lămâie stoarsă. Și nu-i decât miezul zilei.

Astăzi e parcă mai mult zgomot în jurul meu. Fiecare copil vrea ceva, iar eu vreau altceva.

Mai am încă multă treabă… vase de spălat și haine de călcat… muncă de Sisif! Dar eu acum simt nevoia să pictez.

Iau pensula în mână și trag primele linii, dar sunt întreruptă din 5 în 5 minute. Copiii se hârjonesc pe lângă mine. De jur-împrejur, un freamăt continuu. Îmi vine sa urlu. Și, dintr-odată, nu ma mai pot controla. Urlu. Se face liniște pentru câteva secunde. Apoi din nou se încing spiritele. Nu-mi mai aud nici gândurile.

Gata, am nevoie de-o pauză! Ies la o plimbare, imediat ce apare „salvatorul” meu, soțul. Înainte să plec, îmi vărs năduful acumulat în lipsa lui: „M-am transformat din artistă în menajeră, bonă, bucătăreasă, asistentă medicală!...”.

Acestea sunt gândurile mele, care mă macină și mă istovesc.

Și ies pe ușă. Dar nu știu unde să mă duc. La o prietenă? Dar cine e disponibilă fix acum, când am eu nevoie? La cumpărături? Vai, nuuu! Aș veni mai încărcată de acolo. La spovedit? Ar fi bine, dar nu găsesc pe nimeni la ora asta.

Așa că...

Ce-ar fi sa merg la cimitir?

Acolo e liniște și nu am cum să mai cârtesc. Acolo sunt oricând bine primită. Acolo mă vindec de toate.

Și-o iau agale spre cimitirul din deal, la mormântul părinților mei.

E un loc înalt, de unde poți vedea mai bine cerul. E soare, plin de flori și de mesaje pentru suflet. Cuvintele gravate pe crucile de piatră ma ajută să-mi revin. Îmi schimbă brusc starea. Dintr-odată vad cu alți ochi viața. Ma detașez de toată grija cea lumească, de toată frământarea din afară și din lăuntru. Sunt încă vie!

Încep să mă rog. E așa un amestec de căință și mulțumire, bucurie și regret...

Mă rog pentru cei adormiți. Aprind o lumânare.

Apoi încep sa fac fotografii cu lumânări, coronițe, pisici, pietre, cruci. Toate îmi par atât de frumoase acum! E o lumină caldă de apus care m-a sedus...

S-au dus și gândurile urâte.

S-au dus și părinții mei. Dar eu sunt încă AICI.

Nu știu pentru câtă vreme… Oricât ar fi, să caut să trăiesc cu bucurie!

S-a luminat mintea și inima!

Mă întorc acasă. Liniștită și împăcată.

Îmi cer iertare de la copii și de la soț.

Și, în taină, Îi șoptesc lui Dumnezeu: „Mulțumesc!”.

Ioana Todor