15 aprilie 2025
Se apropie. Un început și un sfârșit. Mai multe începuturi și mai multe sfârșituri. În fiecare an, în aceste zile de dinaintea Paștelui, am avut același sentiment că se apropie ceva ce începe și ceva ce se termină. Se termină postul. Uneori atât de tare mă obișnuiesc cu el, că nu e absolut necesar să se termine... celelalte alimente îmi par deja poveste veche, o amintire. Se termină curățenia generală, adică chiar trebuie să se termine... începe numărătoarea inversă... Ar mai trebui să termin de pictat ceea ce are termenul această sărbătoare: în general, câte o cruce de altar, sau o icoană a Învierii.
Trebuie să mă asigur că toți membrii familiei, zece la număr, avem haine de sărbătoare, de preferat albe. Nu neapărat noi, cât neapărat albe sau deschise la culoare. Așa e la noi la biserică. Să mă asigur că pantofiorii celor mici nu au rămas mici între timp. Griji minunate, ce pot rămâne minunate dacă nu scapă de sub control, dacă nu copleșesc, dacă nu se înmulțesc și dacă sunt luate în calcul din timp.
Când eram mică, mă simțeam copleșită... simțeam copleșeala tuturor, stresul, îngrijorările, oboseală, complexele, și nu înțelegeam ce legătură au acestea cu sărbătoarea. Mi-am promis că, atunci când o să fiu mare și stăpână pe timpul meu, casa mea, programul meu, nu voi lăsa aceste sentimente negative să domnească în locul sărbătorii. Nu am uitat. Chiar dacă în primii ani la casa mea aveam tendința să fac la fel ca înainte, am luat măsuri să nu se ajungă acolo. Era momentul în care cireșul din grădina vecină înflorea. Și mă uitam lung la el, în timp ce ștergeam geamurile, zicând că voi sta sub el în zilele libere ce urmează. Dar cireșul se scutura până atunci. După un an, doi, am zis că nu mai las cireșul să se scuture. Ori îmi spăl geamuri mai devreme, ori după. Dar cireșul nu-l mai las să se scuture fără a ne bucura de el, sub el. Astfel ne-am făcut un obicei de a duce sub cireș o pătură și cărți legate de această săptămână... așa că ne-am permis câte o ieșire din ritmul amețitor al pregătirilor, citind în tihnă despre patimile Mântuitorului, în lumina Învierii ce avea să vină. Uneori, cireșul înflorea mai repede, alteori mai târziu. În funcție de vreme, dar și de data schimbătoare a Paștelui. Însă niciodată nu era neînflorit în Săptămâna Mare, fie la începutul înfloririi, fie la sfârșit. Și niciodată nu-l mai prindeam înflorit în zilele Învierii, când credeam că va fi timp berechet de stat sub el, și de lectură.
Așa că, dacă vrem cireș, trebuie să ne facem timp! Dar așa se potrivea că întotdeauna îl prindeam înflorit de Florii. Aici avem alt obicei − ședință foto cu crengile înflorite, și cântecelul „Vin Floriile cu soare...”, cântat de copiii din ce în ce mai mărișori și din ce în ce mai mulți.
Așa au crescut cei mari. Și așa încerc să-i cresc și pe cei mici. Cum că nu e nici un bai dacă nu suntem la cele mai înalte standarde cu pregătirile lumești pentru această sărbătoare, dar e bai dacă am neglijat cireșul și cititul despre cele duhovnicești.
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!