Cărțile pentru copii au devenit, de câțiva ani buni, o preocupare continuă pentru mine, prin ele încercând să descopăr împreună cu copiii noștri (și mai apoi și cu alți copii) frumusețea lumii care ne înconjoară. Nu arareori mi-a fost dat să constat cu stupoare că părinții nu acordă atenție unui subiect atât de important precum conținutul și ilustrațiile unei cărți sau se mulțumesc să primească recomandări „avizate” fără a le mai trece prin niciun filtru de valori. Încă mai am momente în care mă revolt pe adulții neglijenți care le pun în brațe copiilor orice titlu, doar ca să le fie orgoliul liniștit că „cel mic citește”. Eu nu am făcut nicicând concesii, chiar dacă am supărat cu această atitudine. Am ascuns cărți primite în dar pe care le-am considerat nepotrivite și am returnat cărți al căror conținut m-a dezamăgit după o primă răsfoire. Pe de altă parte, am recomandat și împrumutat prietenilor tot ce am găsit frumos, delicat, plin de candoare și de sensibilitate... Oare nu de asta avem nevoie cu toții, și în special copiii?
Citind și alegând tot mai multe cărți pentru copii, am început să fac diverse analogii, pe care încerc să le transmit, într-o formă sau alta, și celor mici. Bunăoară, să vă povestesc despre o cărticică foarte simpatică ajunsă în casa noastră la începutul acestui an: „Bunicuța Buna și cerul înstelat”, scrisă de autoarea japoneză Wakiko Sato și apărută în 2024 la editura Portocala Albastră. Într-o seară, Bunicuța Buna își zice: „Cu așa un cer plin de stele, ar fi păcat să stau în casă... A, știu ce am să fac!”. Și bătrânica își scoate afară balansoarul, apoi își zice: „Ooo, ce minunăție! Nici nu-mi mai vine să intru înapoi în casă! Ce-ar fi să dorm aici? Așa am să pot privi cerul noaptea întreagă”. Și uite-așa își scoate patul, pătura și perna. Dar apoi își dorește să bea un ceai, și mai apoi îi vin tot felul de gânduri care nu-i dau pace, până când, în cele din urmă, bătrânica ajunge să scoată afară toate lucrurile din casă.
Când, după întreaga tevatură, isprăvește și-și zice că s-a liniștit, pune capul pe pernă și adoarme buștean, uitând complet de cerul înstelat.
Inițial m-am amuzat împreună cu copiii, deși le-am spus cu sinceritate că mă regăsesc în persoana bunicuței, pentru că mereu am cărat cu mine lucruri (cărți, în special), în eventualitatea că unde mă duc apare un răgaz și nu am destul de citit. Am încercat și să vedem care e ideea în jurul căreia a fost gândită cartea, ei dându-și seama că băbuța nu a mai apucat să-și atingă scopul, să facă ceea ce-și propusese.
Deunăzi însă m-am surprins găsind în catehezele Arhimandritului Emilianos Simonopetritul aceeași idee, expusă în acest caz cu mult mai multă profunzime. Atunci am înțeles că, de foarte multe ori, chiar sunt bunicuța Buna, pentru că, răpită de mirajul de a face multe, nu mai apuc să fac ceea ce e cu adevărat important. Citiți și voi și cântăriți...
„De câte ori însă, trăind printre atâtea plăceri, trăind printre atâtea lucruri mărunte care ne absorb, uităm de cer! Preocupările ne atrag inima ca niște magneți și ne înfățișează cerul ca și cum ar fi foarte sus, ca și cum pășirea în el ar fi de nerealizat. Mai ales dacă cineva nu are unele experiențe duhovnicești, dacă nu și-a schimbat orientarea inimii, dacă piciorul lui nu a pășit de câteva ori în cer și dacă nu și-a aruncat privirea într-acolo, atunci primejdia este și mai mare. Când ți se vorbește despre un anume om, se poate să simți o bucurie, o dorință, dar dacă nu-l vezi, există primejdia să-l uiți. Dacă îl vezi, e foarte probabil ca inima ta să-l iubească, să se lipească de el și, de atunci încolo, să-l ai mereu în mintea ta. Așa se întâmplă și cu cerul. De-am putea să ne aruncăm pentru puțin privirile în cer, să vedem lărgimea lui, frumusețea lui, bucuria lui, mărirea lui! Atunci va fi cu siguranță mult mai greu ca sufletul nostru să-l uite. Dar cum să reușim aceasta?
Când israeliții au vrut să intre în Ierihon, pe care-l doreau atât de mult, dar știau că are ziduri înalte care nu pot fi trecute cu ușurință, ce au făcut? Au trimis iscoade să aducă roade din acea țară, iar iscoadele au adus coșuri mari pline cu struguri, au adus din bogățiile acelei țări, au adus din diamantele ei, au adus din frumusețile ei (Num. 13, 1-25). Când israeliții au văzut toate acestea, inima le-a fost atrasă și au spus: «Îi vom birui pe vrăjmași». Atunci s-au avântat asupra zidurilor și, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-au dărâmat și-au intrat în cetate (Is. Nav. 6, 1-20). De-am putea și noi să deschidem o fereastră în cer, să-l scrutăm din depărtare și, dacă ne place, să facem un pas, să intrăm înăuntru, să vedem ce are, și să-l facem al nostru, să-l cucerim!”.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul – Tâlcuiri și cateheze Vol. 2 Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, editura Sfântul Nectarie, 2009)
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!