Ei bine, nu știu câte pagini am scris aici, dar toate mi-au năvălit în câteva clipe în cap zilele trecute, în Săptămâna Luminată. Luni de Paști. La ora trei dimineața fix.
Nu am visat, nu am avut nicio halucinație. Pur și simplu m-am trezit calmă, fără să fi cântat vreun cocoș, să fi lătrat vreun câine sau să fi trecut vreo motocicletă pe drum, mi-am amintit tot ce am înșiruit aici, însă cu o viteză fulger, ca și cum ți s-ar derula copilăria deodată pe dinainte, ca pe un card bancar trecut prin cititor când să plătești.
Apoi au urmat gândurile pe care le voi descrie în rândurile următoare.
În mintea mea, proful de mate încerca să-mi capteze atenția. Nu aveam niciun sentiment, eram lucidă și nepăsătoare. Nu era ca un coșmar sau ceva, să ai de ce te teme. Era un dialog în imaginație, ceva ce s-a ivit singur. Artiștii au adesea chestia asta în puterea nopții și nu se sperie de ea. Așa scriu poezii sau pictează imagini suprarealiste și nu-i condamnă nimeni. E felul lor de a percepe empatic lumea. Dacă ar fi ca un artist să povestească tot ce simte, aude sau vede în imaginație, medicii l-ar lega la psihiarie, și nu e cazul. Cei mai mulți artiști sunt funcționali și întrețin familii.
Durerea pe care o trăia omul care vorbea cu mine era ceva atât de profund, că nu sunt litere pe tastatură și nici dinți în gura unui lup și nici lună la care să o urlu. Torționarul uriaș de odinioară cerșea o clipă de atenție de la mine, care călătorisem de Paști undeva la țară, la 300 km și 30 de ani distanță de ultima lui apariție.
- Eleva Răvnic, felicitări, te-ai împărtășit după multă vreme, și ai spus la spovedanie că ai încercat să ierți, să uiți răul în legătură cu toți, să-i găsești fiecăruia o scuză. Chiar și colegilor care te calcă în picioare prin cancelarii le-ai găsit calități zdrobitoare. Și i-ai iertat cumva, dar ai făcut-o doar cu cele recente. Pe mine m-ai uitat. Ai muncit ca să uiți, corect. Mintea mea aici nu are limite, așa că ți-am trimis scurt un reminder. Nu te-am deranjat în noaptea de Înviere, că luai lumină. Azi e luni, ești mai liberă.
- Și ce vrei de la mine? Cu ce mă ajută reminderul? Am destule probleme, și așa dorm cu pumnii strânși. Amintiri cu dumneata mai lipseau, am gândit cu ochii în tavan. Să te ierte Hristos, e noaptea Lui. Hristos a înviat, și scoate în aceste trei zile călcând pe moarte pe cine vrea El de oriunde e, așa că agață-te, de ce m-ai trezit pe mine? Eu nu am nimic împotrivă. Nu-mi pasă.
Nu știu de unde tupeu să mă tutuiesc cu ăsta de doi metri. Poate pentru că îl percepeam strivit.
Proful a dat-o în bâlbâială. Una atât de grea și de adâncă, mai adâncă decât o gaură neagră, de lup care nu mai are lună să urle, care a epuizat toate lunile tuturor planetelor tuturor sistemelor solare din galaxie, și alea toate s-au uscat de la urlat.
-Păi El mmmm-a iertat mmm mm mai demult, eleva Răvnic! Mmmardare, Antttoci și Bilaus, Ppppântea și Colțuneac, și ei m-au iertat… Și N-nnn-nimigean, și Rușcior. Logigggan m-a iertat mai de curând, tu ai mai rămas să mm m mă ierți, spuse sacadat. Tu, pentru că te-am făcut să te vrei câinele ăla nenorocit din praf din Zamca, nu vezi decât câine în fața ochilor. Dă drumul la lanț, te rog. Nu mai pot duce un an pământesc, nu mai pot. M-a iertat Domnul, însuși Domnul, eleva Răvnic. Aici e altfel.
Se bâlbâia efectiv ca Mardare la tablă. M-a blocat chestia asta, când îl știam atât de mare, și m-a pocnit timp de o secundă, atât: mila.
Nu i-am spus te iert, nici nu știu dacă am făcut-o, dar am simțit o secundă de milă copleșitoare, care mi-a strivit și mi-a stors așchii în inimă.
I-am gândit următoarele: e în regulă, oricum nu mă împotrivisem, dar dacă tot ții morțiș, te las în plata Domnului, dar fă ceva la schimb pentru mine. Fiica mea, mijlocia, cea cu numele profei de mate, e într-a opta și dă în vară evaluarea națională, și nu are nicio tangență cu materia dumitale, oricâte meditații i-ar oferi prietenii mei matematicieni de la biserică. Fă ceva să treacă examenul, pentru că e altfel decât frații dinaintea ei, care au luat toți cu zece. Ok?
- Eleva Răvnic, ddddeja am fff ffăcut-o pentru fiecare. Amintește-ți de câte ori te-ai întrebat și ai afirmat tuturor că „nu știi de unde” e genial la mate primul băiat, olimpicul. Că ți-a venit cu premii la națională la info din clasa a treia începând și până a terminat facultatea. Cum strigai că e un miracol că e singurul care a găsit în ultima clipă răspunsul la o problemă pe care n-a făcut-o echipa niciunei națiuni la olimpiadă internațională, așa că a luat România locul I în ultimele zece secunde, pentru că l-a pocnit pe fi-tău aflat în lot că textul e tradus în engleză greșit de cine a conceput în altă limbă problema, și astfel a regândit paradigma din temelii și a dat răspuns corect…
D-dddin cazan i-am strigat, eleva Răvnic. Avea nevoie de idei și i le urlam, e tare băiatul și vă eram dator, eleva Răvnic. Dar au trecut treizeci de ani, eleva Răvnic, este foarte mult, dă drumul la lanțul ăla…
***
Primele secunde de după asta am simțit cea mai intensă spaimă altoită pe fericire din viața mea. O uimire sublimă, fără cuvinte.
La Liturghie, până comunitatea nu repetă cu preotul Amin, Amin, Amin, ceva nu se săvârșește acolo, am impresia. Așa o fi și…????
E atât de înfricoșător!!!!! Oare am luat-o razna de la stresul din ultimul timp? Oare este posibil să avem ATÂTA putere? Încât să confirmăm ieșiri prin porți? Cine, noi??? Doamne!
Abisală libertate, înfiorătoare putere.
Era îngrozitor, minunat, fascinant, sfâșietor și apocrif, nu prea poți spune nimănui cum a fost, poate Ancăi. Speriată de propria potență și responsabilitate ca de o fantomă, mintea mea s-a expandat și am văzut tot Cosmosul de mijloc de floarea soarelui al lui Irini, luminat cu lanterna lui de jăratic.
Simțeam că mă ia la loc somnul fără să mă pot împotrivi și îmi repetam, râzând și plângând în cap, desfăcându-mă în două ca pe timpuri: să nu uiți nimic, să nu uiți nimic nu până îi scrii Ancăi, ea poate te va înțelege. Sper să nu uit un rând, da.
Să nu uiți să-l pomenești și pe ăsta, mortul cu lanterna. Nu uit.
A! Da! Dumitru! Dumitru!
***
Uitați-vă la mâinile voastre, cei care adormiți cu pumnii strânși ca mine.
Tu câte capete de lanț ții în mână? Mai dă drumul la câte unul. Un minut petrecut acolo dedesubt e o eră terestră. E destul, e destul. Cred.
Nu e pentru cel de la capătul lanțului, e pentru tine. „Iartă, că altfel e păcat” nu se traduce prin „ești vinovat că nu ierți”, din contră, înseamnă „nu risipi resurse în zadar”, „e păcat de pacea ta, de timpul tău, de fericirea ta ‒ ar putea fi depline dacă te dezlegi de lanț”.
Posibil ca Dumnezeu să nu vrea deocamdată să-și manifeste atotputernicia și îți respectă atât de mult liberul arbitru, la fel cum și celor din iad le-a respectat cât au fost pe pământ, încât nu trece peste voința ta nici când iartă. Se oprește și te așteaptă să ieți și tu. Poate de asta se moare greu…? El va judeca, încă nu știm cum. Dar, ca idee: tu te poți bucura de Rai știind pe altcineva, oricine, dincolo?
***
Relaxează mâna aia sărutată pe dos insistent de riglă. Și palmele lui Hristos au urme până în capătul celălalt și nu ține mânie față de oameni pentru asta.
Lasă-i să învieze când Hristos sparge porțile iadului. Dezleagă-i. Lasă-i să se agațe de El, cu moartea pe moarte călcând. Gata.
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!