În adâncul planurilor mele stă, ca o făgăduință, orizontul liniștit al unor ani de mai încolo, în care nu va mai trebui atâta zdroabă. Când cei mici vor fi mari și nu va mai fi nevoie să sar la toate solicitările lor. Pentru atunci las toate câte acum nu le pot savura pe-ndelete. Răsăriturile care merită privite îndelung, pictate, sorbite cu toată ființa, nu doar întrezărite cu coada ochiului pentru o fracțiune de secundă.
Înfloririle... Doamne, câte flori ai făcut și lași să se repete, nu Te-ai gândit că nu e timp de ele în tumultul acesta? Sau mi-ai pus Tu de-o parte o vreme și pentru ele? O voi prinde? Îți promit că nu va rămâne niciuna nepictată, de va fi așa.
Păsările... Slavă Domnului că pentru ele nu trebuie să mă opresc în loc! Muzica lor intră în urechi și în goana zilei, și dacă se întâmplă cumva să n-o aud, mi-o arată cu degetul copiii. Pentru asta tac și ei pe alocuri... Iar pentru tura de seară și noapte – greierii! Ei și ele pot străbate prin toată zarva, să anunțe prezența Creatorului, chiar dacă nu stăm pe loc. Slavă Domnului!
Oamenii... Întâlnirile cu oamenii, privilegii rare, boicotate la maxim de cei mici, care fac tot posibilul să nu ne putem termina vorba din gură și să sfârșim că niște câini hăituiți de lupi din orice încercare de dialog. Oamenii, comori adânci, din care se pot scoate nestemate pentru propria ființă în căutări de soluții de supraviețuire și dumirire: ce nu am eu, zace sigur în altcineva, numai să fie scos la lumină. Cred că printre noi sunt toate sau aproape toate cheile deslușirii acestei vieți, doar să le punem cap la cap.
Prăjiturile... Prăjiturile pe care nu am timp să le fac acum pentru copii, sper să apuc să le fac pentru nepoți. Dar la câte flori se anunță a înflori, ca până acum, de altfel, mă tem că nu-mi voi face timp nici atunci. Sau poate iarna, când toate vor fi înghețate... Dacă nu cumva și cele înghețate nu vor fi prea frumoase, și mă vor trage de mânecă și atunci. Rămâne speranța că poate-poate mă voi apleca atunci asupra sutelor de rețete pe care le pun acum la colecție, în grabă, și le ignor în secunda următoare. Probabil că și atunci, ca și acum, tata, atunci bunic − un bunic fabulos îl văd! − ne va umple acest gol de care eu nu sunt în stare.
Plantele medicinale, uleiurile esențiale, leacurile minunate, studiul lor de-a fir a păr... Nu, pe astea nu le las pentru atunci! Poate doar unele plante mai greu accesibile în clipa de față, dar de restul mă ocup acum, cum se poate, printre picături. Musai acum, nu doar că acum e nevoie de ele, ci mai ales că aș vrea neapărat ca cei mici să se deprindă de mici cu ele! Văd la mine câtă încredere am în plantele cunoscute când am fost mică și câtă reținere față de cele noi. Vârsta asta e de aur − dacă cei mari au mâncat anumite frunzulițe sălbatice de mici, acum nu mai strâmbă din nas; însă la noutăți sunt reticenți... Așa că prioritate, prioritate!
Cărțile, ah, cărțile... De ani de zile nu fac altceva decât să încep cărți pe care nu le mai pot termina. Toate stau peste tot și strigă, dar fie nu apuc nici să văd pe unde rămăsesem, fie înaintez atât de puțin, că e mai mare frustrarea decât bucuria. Știu că în ele pot să zacă mari comori de lumină, ce mi-ar putea lumina câte o cărare... însă greu și rar înaintez printre paginile lor. Nădăjduiesc că le va veni vremea cândva − și totuși, acum cred că am nevoie de lumina din ele... Cum să fac? Ce să sacrific pentru ele? Timpul, și așa fărâmițat pentru copii? Pentru lucru? Pentru...?
Cărțile pentru copii... Sunt prea multe pentru o viață, darămite pentru o copilărie! Apăsător de multe. Nici să le răsfoim nu e timp, darămite să le citim... Ah, cât sunt de frumoase! Ce să fac dacă ne-am născut în secolul acesta și se publică atâtea? Superbe în ilustrații, nu știu toate cât și în text... Măcar să ne pătrundem de imaginile lor, dacă tot nu apucăm să le citim pe toate, și să le dăm șansa să le formeze tezaurul de amintiri, acum, în acești ani, când ele au atâta farmec și putere... Poate o să-i însoțească pe parcursul vieții, și vor construi ei povești pe temelia lor... Dar duminicile, totuși, mai ales cele de iarnă, au prioritate pentru lectură. Și e atât de bine așa, la gura sobei, citind o carte pentru copii, adesea cu sfinți... E duminica noastră preferată! Fie iarnă cât de lungă, noi avem ce face!
Plimbările... Plimbările în pădure, pe dealuri, prin sate... Mă tem că atunci n-o să-mi mai priască de ele. Acum aș avea nevoie de aerul lor... Atunci, cel mai probabil, voi simți lipsa celor mici... și mă voi simți singură... Așa că hai cu ei, și cu traista plină de cărțile lor, la pădure, în nesfârșitul ACUM!
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!