Cel mai mare miracol care ni se descoperă, observ din ce în ce mai des, este proprietatea dumnezeirii de a se face sistem de vase comunicante cu umanul.
Ce poate fi mai copleșitor ca minune decât spectacolul cascadei lui Hristos în sfinții săi, care se oferă primii a se goli de ei înșiși, ca apoi să se verse în noi, cei goi... Și, câteodată, pentru ca noi să înțelegem că cea mai mare dorire a lui Dumnezeu e să fim una, anonimii sfinți cu morți anonime, îndrăgostiți la infinit de Hristos, se smeresc atât de tare, încât decid să pecetluiască în anonimat și eternitatea care a urmat plecării lor la cer. Așa sunt sutele, poate miile de sfinți moderni și contemporani.
Prezența lor este recunoscută, simțită; ei ar fi putut să aibă nume, pentru că, da, cinstitorii, îngenunchiații lor li-l cer, îl imploră. În schimb se adună, se înfrățesc în cete, milostivesc, vindecă, se arată ca grup, slujesc în parteneriate inspirate cu sfinți consacrați, încă trăiesc cu tremur, ca pământenii, fiorul comuniunii. Nu vor să ne spună decât rar cum îi cheamă. Hristos e jucăuș. E jucăuș prin ei. Așa sunt sfinții închisorilor, cum i-am văzut prima dată la Aiud, unde emoționează prin prezența lor zdrobitoare, până la topire, chiar și sticla care ne desparte de ei.
După o primă astfel de întrevedere, o parte (iarăși, anonimă) a lor și-a făcut ca vrăbiile cuib subțire în memoria mea și am rămas rănită, ca de amor, de-un mare respect pentru mucenici. Sunt un om modest, nu-i chem cu formula oficială și nu-i denumesc în rugăciune... e ca un joc în care nu-mi cunosc partenerii. În schimb, i-am putut apela cu țipătul primar, cel mai la îndemână în secunda critică a ispitei, le-am putut inventa în șagă, când am avut răgaz, porecle sau nume de alint ‒ și cea mai aristocrată întâlnire din toată viața mea s-a petrecut când am putut să-i invit într-un spațiu călătorit de mine. De-a binelea. În carne și oase. De fapt, în duh și oase.
Șah
Eu cum am ajuns în Zona de care pomenesc? Niște ore amețitoare, un maraton în care mi-am antrenat fiecare mușchi, ca-n competițiile de pe stadion din copilărie, ca să ajung.
A început printr-o trecere dis-de-dimineață din întâmplare pe la școala unde lucrez, printr-o luare de mână în taină pentru câteva vorbe, printr-o lacrimă a unui dascăl speriat, prin împărtășirea unei vești cutremurătoare în șoaptă despre copilul iubit de toată lumea. Despre frumusețea radioasă care mă aștepta mereu, încă de la intrarea pe culoar, care mă îmbrățișa în fiecare dimineață și-mi seta ziua într-o audiență permanentă la îngeri ca ea.
Apoi, acasă, marea de neputință. Am scris, fără vlagă, către cineva drag, o scrisoare-rană (mesajele-apel la rugăciune pentru bolnavii în stare critică ne aduc disconfort și ne înțeapă la citire, că sunt rugi de rugă precum sunt rugii de mure. Gustul bobițelor vine numai după ce te înfășori în ele și te zgârii pe brațe). Ah, și a mai fost și îndrăzneala de a da un telefon. Rodul răspunsului a picat neașteptat, ca un fruct uriaș, în brațele mele, care aproape l-au scăpat printre etaje alternative de frică și nădejde.
După care a intervenit adrenalina, am început să alerg. Învățătoarea copilului îmi spusese blând, la despărțire, că mă chemase și pe mine pentru că simțea că, de câteva ore, lui Dumnezeu I s-a făcut de-un joc corect, tăcut și deștept cu noi, și că ne-a întins, prin urmare, o uriașă tablă de șah pe pământ. Că a simțit că a aliniat deja oștile negre și că acum le alege pe cele albe, cu precădere dintre cei purtători de halate. Că a găsit și cai. Și turnuri. Și nebuni din cei ce taie realitatea pe diagonală când au de ajuns neapărat undeva. Că putem începe să mutăm. Hai, fugi, mi-am zis, e rândul tău.
Întâi telefonul. Degetele tremurând, inima-tamburină. Nu mi-a venit, întâi, să cred glasului din receptor. Pe cine sunasem mă chema grabnic pentru un dar nesperat și mă investea, fără de veste, a fi Hristofor. E o slujbă regească asta, să-L porți Dumnezeu pe brațele tale. Să vă povestesc.
Încercasem doar un cuvânt trist, așa, „... pleacă, te rog, buzele tale la urechea Sfântului Nectarie, că e mai aproape de tine decât de mine”, și mi-a răspuns cald: „Sfântul da, dar copilul nu, acela de tine e mai aproape. Vino dară și... ia-l pe Sfântul. Plus că nici nu știi de cine mai e vizitat și pe cine mai am aici”. Uimire din nou. Totul e copleșitor pentru cineva care locuiește în afara paradigmei. Să descopere că sfintele moaște nu stau încuiate doar în Sfântul Altar, că pot fi atinse de oameni neînsemnați și necalificați în sistem, ca mine.
Am ajuns, cu răsuflarea tăiată. Parcă eram agent secret într-un film polițist văzut în copilărie, mă deranja doar fusta mea vintage amplă, care nu se potrivea misiunii. Omul mi-a zis, văzându-mă neclintită de surpriză, să mă liniștesc, că nu avea importanță nici că eram femeie, nici că nu slujeam defel în breaslă. Am aflat și poveștile despre cum și-au făcut sfinții cuib la el și nu în biserica de zid de peste drum. Totul e pentru că omul acesta care m-a chemat seamănă cu un fel de barză, pentru că are aripi și picioare și a primit ascultare să iasă cu taina deținută (constând în deținuți îngropați tăinuit cândva) în calea suferinzilor și a muribunzilor dimprejurul inimii sale, ceea ce zidurile bisericii, oricât de glorioase, nu puteau face. La ele trebuie să vii tu.
Le-am îmbrățișat larg, deși îmi ardeau mâinile (din prea multă grabă într-acolo lăsate nespovedite). Mi-a încredințat mai multe mici racle, ca pe niște vagoane de tren locuite secret de vistierii în mișcare . În total, cinci prinți și o prințesă. I-am plimbat cu taxiul și, deși îi țineam strâns, cum îmi țin de obicei copiii în brațe în orice automobil, simțeam cum sfinții se smulg din cutie să se salute pe rând, de pe fereastră, ba cu Sfântul Dimitrie la Patriarhie, ba cu Sfântul Spiridon pe chei, ba cu Sfântul Ciprian când am dat colț cu Victoriei, ba cu Sfântul Antim mai în vale și, pe oriunde treceam până acasă, își dădeau sărutarea păcii. În jurul meu, la toate răspântiile, automobilele se înfigeau curios și repetat foarte aproape de noi, scrâșnind din roți. Mă țineam cu ochii închiși de ei și așteptam să se audă și palmele farurilor sparte. Nu știu de ce eram așa urmăriți. Poate voiau să vadă mai de-aproape? Iau taxiul des, nu mi s-a mai întâmplat să mă simt în film polițist încă.
Acasă mi-am adunat copilașii, i-am pus la citit pentru cât timp lipsesc (rugăciunea lor funcționează precum excavatorul, e un sistem de debarasare a obstacolelor când pleci într-o călătorie-provocare, eliberându-ți calea), apoi am schimbat straiele și mașina. Dumnezeu continua să mute ofensiv.
Mi-a mai trimis de la școală doi însoțitori delicați și emoționați de comoară. Am ajuns la institut, acolo unde se ridică doar prima barieră de la poartă, restul ușilor au cifru și cartelă. Am alergat mult să ajung la ora aceea de seară și, față de drumurile ce au fost de străbătut, chiar era o victorie. Și totuși, la intrarea în spital scria un singur lucru, că vizitele sunt posibile exact până în ceasul acela, care tocmai bătea.
Pentru că începea contravizita și tratamentul copiilor. Și totul se încuia. Nu putea să intre decât medicul de gardă (ce coincidență, am văzut la avizier că purta numele meu de familie). „La ora asta pot da voie să treacă doar d-nei doctor, să facă tratament”, mă convinge strașnic-păzitorul. Atâta bucurie și ludic au fost la venire, încât am continuat copilărește să argumentez, cu grijă să nu mint, că eram cu prinții neminciunii în brațe. „Noi facem parte din tratament, domnul meu”. „Da, dar copiii ăștia fac citostatice!” „Sigur că da, Sfântul Nectarie prezent aici e extrem de citostatic”. „Și nu sunteți Dr. Dragomir. Numai ea intră seara”. „S-o credeți dumneavoastră”, am tresărit luminată de-o idee nouă, „sunt fix dr. Dragomir, pot să vă dovedesc, am aici o carte de identitate și acasă o altă hârtie pe care scrie că sunt doctor.” „Vă înțeleg”, surâse superior, „doar că, în spitalul acesta, a fi doctor chiar înseamnă ceva!”.
Îîî. Dar măcar am trecut de încercarea cu cartela. Ne-a primiiiit!
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada