Preadolescența: nici copil, nici adult, dar foarte mult om

Când nu mai e vorba de alăptare, ci de răbdare (!)

Să știți că nu vorbesc doar despre alăptare, copii mici și nopți nedormite (cine-ar fi zis?!), deși le-am trăit pe toate cele de sus – și adevărul e că pe unele încă le mai trăiesc. Viața mea de mamă are însă o paletă mai largă. Am copii mici, dar am și un preadolescent. Iar despre asta… da, e mult de spus. Vasilie a intrat într-o etapă de: „Mă plictisesc.” „N-am chef.” „Mi-e greu”, etapă de care o bună prietenă m-a tot pus în gardă și căreia îi mulțumesc că și-a găsit timp să-mi povestească despre aventurile cu copiii ei. Ah, ce bine e când ne împărtășim experiențele ‒ și câteodată reușim să nu dăm cu capul și să învățăm din ele!

La prima vedere, nu sună deloc promițător. Dar dacă respir adânc și încerc să traduc din limba „preadolescenței”, mesajul pare altul: nu-mi mai ies lucrurile, nu știu de unde să încep. Și atunci, cea mai scurtă frază rămâne: „Mă plictisesc”. Deci, ce-i de făcut? Constatăm, cu o ușoară uimire, că… noi, părinții, trebuie să intervenim. Doar că, ce să vezi! Și nouă ne e greu. Și nouă ni se pare complicat.

Copiii mei ‒ copiii, în general ‒ sunt atât de diferiți unul de altul! Unii urcă munții în pas vioi, pentru alții și o colină pare Himalaya. Și apare acel greu de dus. Din păcate, sau poate din fericire, greul nu dispare. Se lucrează. Știința vine și ea cu explicații: în preadolescență și adolescență, dopamina are un comportament interesant. Nivelul de bază e mai scăzut, dar reacția la stimuli e intensă. De aici nevoia de nou, de aventură, de senzațional. De aici plictiseala declarată. Pentru noi, părinții, e de mare ajutor să știm că nu e vorba de lipsă de caracter, ci de un creier aflat în plină reconfigurare – exact ca la Waze, „reconfigurarea traseului”, doar că mai greu (nu-i așa?).

Adolescența neuronală se încheie abia pe la 30-32 de ani. (Da, începe pe la 9 ani, dar…!) Toate acestea le-am înțeles mai bine în urma unui atelier despre adolescenți susținut de Părintele Sorin Mihalache – o adevărată gură de aer pentru sufletul de părinte. Tot de la Părintele Sorin Mihalache am auzit prima dată că mama ar trebui să stea acasă 2-3 ani în vremea adolescenței copilului ei, atât e de critică această perioadă. Dar câți își permit acest lucru…

Cred că noi învățăm să fim părinți, pas cu pas, pe măsură ce copiii cresc. Învățăm din mers. Mai greșim. Și greșim mult, recunosc. Lucrăm la modelarea copilului nostru în aceeași măsură în care lucrăm și cu noi înșine. Un părinte epuizat va avea mai greu răbdare cu un adolescent. Știu asta din propria experiență. De aceea mă rog mult ca Dumnezeu să mă lumineze și să mă ajute să trecem împreună prin această etapă. Dragostea necondiționată nu este un concept frumos formulat. Și eu mi-am pus părinții la încercare în adolescență cu propriile mele crize – și pentru asta mereu o să le mulțumesc. Nu am fost o adolescentă liniștită, îmi amintesc că le-am scos câteva fire albe... Încerc să fiu acolo pentru el. Discutăm cât de des posibil ceea ce îl frământă. Nu ascund: mai sunt și țipete. Destule. Dar, de cele mai multe ori, sunt urmate de îmbrățișări.

În fiecare etapă a copiilor noștri, potrivit vârstei, trebuie acționat cu răbdare, tact și dragoste. Greutăți vor fi mereu. Dar dacă baza e bună, cu timp și răbdare, ele pot fi depășite. Iar eu… trag tare. Când de mine, când de el. Cu nădejde că Dumnezeu lucrează la fel de intens și în preadolescență, nu doar în primii ani de viață…

Un lucru îl știu sigur: e nevoie de multă jertfă. În absolut orice etapă a vieții mele. Asta dacă vreau să culeg roade.

Andreea Macra