Cobora cu pașii lui mărunți pe ulițele prăfuite ale satului, mergând de fiecare dată pe lângă căruța încărcată cu lemne. În mâna care nu era lângă boi ducea biciul. Nici măcar nu pocnea din el. Vezi bine, până și muștele care roiau nestingherite printre coarnele boilor îi știau rostul lui nenea Pavel. Știau că biciul ăla din mâna lui nici măcar pentru ele nu era. Boilor le mângâia când grumazul împovărat de jug, când smocul de păr cârlionțat din frunte. Și le vorbea. Le vorbea tot drumul, până acasă: „Haide, Nouraș! Haide, Ghiocel! Băieții lu’ taica, buni și harnici... Haide, că nu mai e așa mult până acasă! Acuși ajungem. Și vă hodiniți și voi ciolanele astea trudite... Hai, drăguțule, hai!”. „De ce nu te urci, nea Pavele, în căruță, bre?! Mai ai o grămadă până acasă... N-ai obosit?”, îl întreba câte un căruțaș care trecea pe lângă el. „D-apoi unde să mă mai urc și eu?! N-au ei, sărmanii, destulă povară?!” „Și cu un vreasc în plus, și cu unul în minus...”, râdea în barbă câte unul mai șugubăț. Căci nenea Pavel era puțintel la trup: scund și slab, topit, cum zicea Floarea, nevastă-sa.
Sătenii îl știau toți. Nu era om să aibă vreo nevoie și să rămână fără ajutor de la el. Nici nu trebuia să i-l ceri. Dacă te afla, îndată te pomeneai cu el la poartă: „Ia zi, taicule! Ce-ai pățit? Cu ce să te ajut? Ia, că îndată rezolvăm!”. Te privea cu ochii lui mici și verzi și te pomeneai deodată învăluit într-o liniște și-o căldură, ca la sânul mamei. Parcă jumătate din povară ți-o lua el, o fărâmă de om, aproape pierdut printre hainele ponosite și mai totdeauna desculț.
Că de unde să aibă el bani de încățări pe care să le strice?... Sau de haine cu care să se fandosească?... Că doar avea o casă de copii. Pe toți pe care i-i dăduse Dumnezeu, îi primise cu bucurie. Nici vorbă să fi oprit vreunul de la naștere. Doamne, ferește! Astfel de blestemății nu și le putea nici închipui. Cum ar mai fi dat el ochii cu Mântuitorul la Liturghie? Sau cum ar mai fi sărutat el cu buze necurate mâinile Sfintei Născătoare? Avea destule păcate și așa. Pe ăsta nu avea să-l facă niciodată. Ba, mai mult. După ce i-au crescut flăcăii, i-a luat în primire și le-a dat toată rânduiala cea dreaptă. Le-a povestit-o, cu sfială, că era un om tare rușinos, în orele lungi de lucru la pădure și la fân. Pe fete le-a lăsat în seama nevesti-si. Acolo nu se băga. Și uite-așa, reuși să-și crească toți cei șase copii, drepți, buni, săritori, dar mai cu seama credincioși și blânzi. După chipul lui, mereu cu vorbă blajină, niciodată strigănd sau înjurând, Doamne, ferește! Așa se face că, peste ani, fiii și fiicele lui nu și-l aminteau certându-i vreodată, nici pe ei, nici pe mama lor, nici pe Nouraș, nici pe Ghiocel.
În vremea din urmă, se mai ușurase de treburi. Copiii crescuseră și se duseseră la casele lor. Rămăsese el cu Floarea lui. Acum avea mereu încălțări și haine bune. Se îngrijeau copiii de asta, deși el nu pricepea deloc ce rost avea să umble împăunat cu straie noi dacă nu mergea la biserică. Dar nu voia să-i supere. Ar fi fost culmea să-i supere tocmai pe ei, după ce nu se supărase cu nimeni toată viața lui. Însă, de la o vreme, Floarea băgă de seamă că se împuținează la trup tot mai mult. „Pavele, te supără ceva, poate?”, îl cerceta ea îngrijorată. „Ce bucuria să mă supere, Floareo? Băieții sunt la casele lor, fetele la fel, tu ești sănătoasă, gospodăria în rânduială. Nicicând n-am fost mai bogați și mai îndestulați”, îi răspundea el. Și rămânea așa. Dar moș Pavel se topea în tăcere și smerenie, cu zâmbetul pe buze și o vorbă blajină pentru orice vietate i-ar fi ieșit în cale, așa cum viețuise până atunci. Până într-o zi, când baba îl găsi prăbușit între picioarele boilor, în grajd. L-au luat feciorii cu mașina și l-au dus îndată la doctor. El, slăbit, îi privea cu dragoste, zâmbind. Senin, smerit, netulburat, ca o duminică de primăvară, plină de lumină și pace.
„Cancer la oase. Stadiu final. Mă întreb cum de nu v-ați dat seama! Are dureri groaznice. Nu s-a văitat?!”, a întrebat doamna doctor.
Nu, nu se văitase niciodată de nimic în toată viața lui.
L-au luat și s-au întors acasă prăbușiți toți. S-au decis să nu-i spună încă, deși, după ce se întoarseră de la oraș, bătrânul nu mai reuși să se ridice din pat decât pentru intervale foarte scurte de timp. Iar Floarea, care nu că se îndoia de știința doctoriței, dar nici nu putea fi sigură de tot ce citise aceea în sângele omului ei, se decise să dea de capăt istoriei ăsteia și se puse la pândă. Ridică, odată, când Pavel ațipise la prânz, colțul perdelei de la fereastra ce dădea în curte și, când și când, se oprea nevăzută în dreptul zidului și-l urmărea ce face când e singur. De vreo câteva ori îl surprinse chircit de durere în pat, răsucit ghem sub așternuturi, cu ochii lui frumoși strânși în încrâncenarea chinurilor. Dar când se repezea spre ușă să intre în cameră, îl găsea senin, zâmbind și abia suflând. „Ce-i, Pavele?”, îl întreba. „Ce-i?...”, îi răspundea el liniștit. Și Floarea înțelese: el pricepuse tot și suferea grozav, întocmai cum spusese doctorița de la oraș, doar că nu voia să știe nimeni că îl doare, ca să nu-i ducă grija. N-aveau ei destule griji și fără să le mai stea el pe cap? Și Floarea se prăbuși a doua oară: omul ei chiar murea, în taină, neștiut și smerit, așa cum trăise.
Copiii veneau cât de des puteau la căpătâiul tatălui lor. Se schimbau unul pe altul, fii, fiice, gineri, nurori, nepoți mai măricei, fini de botez, fini de cununie, cumetri, cuscri. Căci așa era rânduiala în satul lor și în neamul lor, din moși-strămoși. Cei vii îi petreceau pe cei care se pregăteau de ducă, nelăsându-i singuri nicio clipă. Până într-o dimineață.
Moș Pavel dormise până târziu, căci toată noaptea se foise și vorbise în somn. Când se trezi, își puse fiul cel mare să-i cheme pe toți ai casei și le spuse: „Gata, taică, de-acum a venit vremea. Joi de dimineață să mă primeniți și să mă îmbrăcați în straiele de plecare. Vine Măicuța Domnului să mă petreacă. A fost astă-noapte aici și mi-a spus să fiu gata”. Ei se uitară cu îngăduință unul la altul, în tăcere. Medicamentele, pesemne... Nu mai știe ce spune, vezi bine.
Însă joi, moș Pavel se trezi și ceru să fie spălat și îmbrăcat în hainele de biserică. Pe acelea le rânduise pentru plecare. „Să nu care cumva să-mi luați straie noi!”, le spusese. „Astea miros a tămâie. Sunt straiele cu care m-a văzut Maica Domnului la Liturghie”. Și așa rămăsese. După ce l-au îmbrăcat, l-au așezat la loc, în pat. Doi dintre băieți și fata cea mare stăteau în preajma lui, cu ochii plecați și buzele bătând mărunțel rugăciuni pentru tatăl lor, așa cum el însuși îi învățase. Deodată, bătrânul se lumină la chip și zâmbi pătruns de-o fericire fără seamăn, cu ochii țintă spre icoana Maicii Domnului. Pielea îi deveni diafană, ca și cum ar fi fost scăldată în lumina soarelui. „Uite-o, taicule! Cât de frumoasă e Împărăteasa! Vine! Ridicați-mă iute! Nu pot sta culcat în fața ei. Iute, iute!”.
Buimăciți, cei doi feciori îl ridicară în picioare, sprijinindu-l fiecare de câte-o parte, cu fața spre peretele cu icoane. Pavel cel blând suspină cu ultima lui suflare: „Împărăteasa mea, nu mă lăsa!”, își puse capul pe umărul feciorului din dreapta și adormi zâmbind blajin, întocmai cum trăise toată viața.
Pe moș Pavel nu l-am cunoscut personal, dar cânt fiecare Liturghie în strană alături de fiica lui cea mare, de la care am aflat, de altfel, povestea vieții lui limpezi și a sfârșitului său de Pateric. Ne-a rămas mie și fiilor și fiicelor mele pildă de blândețe. Am priceput cu toții, ascultându-i povestea, că sfinții încă mai trăiesc printre noi smeriți și tainici, așa cum le șade bine sfinților.
Alina Mirică