De la dânsa mi-a rămas Ceaslovul Mare. Era foarte atașată de cartea asta. Probabil că nu-i plăceau ochelarii (și eu sunt la fel, mereu îi uit aiurea).
Era o doamnă uriașă. Foarte grasă. Cred că se numește obezitate morbidă.
În ceaslovul dânsei am găsit notițe despre ceea ce trebuia să facă într-o biserică. Încerca să-și chivernisească bănuții astfel încât să poată contribui la cumpărarea unor ferestre-vitralii, strane... Era foarte implicată în viața unei parohii.
Soțul o ajuta cât putea de mult, dar cel mai mult m-a impresionat Andrei, băiatul dânsei. Un copil de 20 de ani la vremea aceea, de la care am învățat cum să spăl la ploscă zona intimă a cuiva uriaș. Nici eu nu sunt un pachet de mușchi, iar de la copilul ăsta am învățat multe trucuri, care chiar mi-au folosit mai târziu.
Pentru că mama sa era foarte mare, nu putea singur s-o urce pe ploscă și s-o spele. Făceam echipă bună împreună. Fiecare cută a trupului, fiecare pliu era spălat cu grijă de acest copil iubitor. Nu exista rușine sau scârbă. Trebuia să-și îngrijească mama, și o făcea cu mult devotament.
Dacă d-na Mariana nu avea escare și răni, meritul era al acestui copil devotat. S-a stins într-o noapte caldă de iunie, pe la ora 2. Spălam treptele interioare ale spitalului când am auzit strigatul durerii acestei familii iubitoare.
O să vă mărturisesc ceva... De-a lungul experienței mele de infirmier, n-am mai întâlnit așa copil. Și sunt deja 13 ani de infirmierie.
Mulți întorc capul dezgustați de mirosuri sau rușinați de goliciunea părintelui lor. Chiar dacă sunt grijulii și iubitori. Credeți-mă, toți mirosim urât dacă nu ne spălăm. Ceea ce eliminăm este la fel de dezgustător fie că ești ministru, președinte, miliardar sau femeie de serviciu.
Atunci când am schimbat prima oară un pampers, am înnebunit. M-am mozolit, nasul mi-a luat-o razna și n-am mai mâncat multe ore...
Ceea ce m-a ajutat foarte mult să trec peste toate problemele astea a fost conștientizarea faptului că și eu miros la fel în situație similară și că ar fi tare greu dacă n-aș găsi pe cineva care să mă ajute.
Și, ca să vă ofer un mic zâmbet, vă mai spun că acum, la spital, odată pe an ne fac analize amănunțite, ca să vadă dacă suntem în parametri pentru a avea voie să servim masa pacienților. Atunci când trebuie să-mi recoltez MIE, pentru a trimite la laborator, strâmb nasul, însă dacă mi se rupe mănușa în ceea ce elimină un străin, n-am nicio problemă. După ce termin, mă spăl bine pe mâini și pot pleca să-mi servesc propria masă.
Este o diferență atât de mare între tâmplarul mecanic din mine de acum 17-18 ani și infirmierul de acum... încât nici eu nu mă recunosc decât din amintiri. O altă viață.
Veșnică pomenire, d-na Mariana!
Mihaela
Fotografie de James Collington / pexels.com